The Legendary Polska Dots (part I)

Wroclaw... "The meeting place", cum a rămas după vorbele Papei Ioan Paul al II-lea. Sau "Veneția Poloniei", citând o metaforă ce i se adresează, fiind la fel de sugestivă pentru ceea ce inseamnă acest oraș. Nemții l-au numit Breslau incă din timpurile cele mai vechi și chiar imi place cum sună, are o rezonanta impunătoare, insă și ușor muzicală aș spune.

Nu știam nimic înainte despre orașul acesta. Cu câteva ore inainte de plecare citesc pe net despre el și imi dau seama că mă așteaptă o experiență de neuitat, o evadare intr-o tipologie diferită de oraș, mai apropiată de ceea ce imi doresc eu ca loc de trăit, simțit și, cine stie, imbătrânit.

Era marți, 3 noiembrie, ora 06:00 când după un pic de rătăcire ii găsesc pe Simona, Andrei, George și Roxana undeva pe lângă Gara de Nord, ințesați de bagaje. Aici Simona merită o mențiune specială pentru debutul in forță al programului de divertisment cu care ne-a delectat mare parte din ieșire, apărând cu un troller supradimensionat,evident fără loc in mașină. Așa că se întrevede in mod necesar un prim, nebănuit obiectiv turistic și il marcăm vizitându-i apartamentul.

In timp ce ea desface și reface bagajul, noi continuăm să ne amuzăm găsind tot felul de motive in jur (realitatea este cea mai nostimă glumă, nu-i așa), ceea ce nu-l deranjează absolut deloc pe colegul de locuință, Emil pare-mi-se, continuând fără preget somnul adânc cu care se contopise sub plapumă. De invidiat.

Dot 1: Roadrunners 1

Ne pornim totuși la drum, dăm drumul la muzică, ceva Wolves in the Throne Room, ceva Mgla și ceva industriale nerecognoscibile mie, dar și lungi perioade de luptă cu somnul... Uneori mai deschidem câte o carte sau insuflețim atmosfera pornind de la vreo nemulțumire a Simonei și tot așa... inaintăm spre Timișoara. Ne oprim la Ulpia Traiana Sarmisegetusa și, in căutarea magnetismului tămăduitor, dăm câteva ocoale zidurilor. Nu l-am gasit. Sau cine stie... :)


Dot 2: Timișoara

Ajungem pe vreme ploioasă și rece la Timișoara, să fi fost 17-18:00 și rămânem aici pentru o noapte. Ne cazăm la o minunată pensiune, "House of Harmony". Noi n-am aflat armonie de niciun fel și nici altora nu le recomand să o caute, dar vă puteți trimite linistiți dușmanii să petreacă un concediu de vis aici, de preferat sărbatorile de iarnă. Măcar să nu fim noi singurii humanoizi care au tremurat spasmodic in acest Neverland al imaginației cele mai autentic românești.

Ne plimbăm un pic prin centrul Timișoarei, facem poze (aici avem Catedrala Mitropolitană ce guvernează spiritual orașul)...


insă frigul și un sâmbure de foame ne orientează mai eficient către Mall, Iulius Mall, care arată intr-un mare fel, de bine vreau să zic. Au chiar și pereți de cățărare :D... Ajunși la ultimul etaj, servim o cină foarte inspirată, de care cu siguranță cel puțin George o să iși aducă aminte incă mult timp de aici incolo! Eu chiar nu caut să fiu rea :D
Seara ne adună pe toți la film: "In Bruges ", cu Ralph Fiennes!!!, in care din loc in loc apar pitici (de aici incolo ii vom numi tot midgets), un preview negândit al celor din Polonia, ca să vezi cum se leagă toate in viața asta.

Dot 3: Roadrunners 2

Dimineața, 4 noiembrie, pornim spre Polonia. Trecem in pas.. pardon, cu roțile grăbite prin Ungaria, Slovacia si pe nesimțite ajungem in Cehia. Aici ne intâmpină un splendid peisaj hivernal, de care avem timp să ne bucurăm cât timp asteptăm ca niște trombocite aglutinate reluarea traficului blocat de un camion derapat. Exact cand ne hotărâm să reconfigurăm traseul... se eliberează circulația și iată-ne din nou in legănatul roților, ademeniți de somn... Mai puțin Andrei.

Dot 4: The Arrival + Rapoon + Jazz Club Rura

Ora 18:00: Am ajuns! De la intrare in oraș se impânzesc postere cu evenimente unul-și-unul și concluzionăm evidențele: Wroclaw este un loc foarte viu! Virăm la dreapta, iar la următoarea virăm la stânga și mergem tot înainte până pe ulica (hi,hi) Tadeusza Kosciuszki 55, unde se găsește Avantgarde Hostel, ce ne-a cazat pentru următoarele nopți.


Ne grăbim spre prima seară concertistică din cadrul the 8th Wroclaw Industrial Festival și ajungem acolo spre sfârșitul Stupor-ii. După o scurtă pauză, apare "tipul de la Rapoon" pentru o oră de ambient cu accente industrial (încorsetarea muzicii in categorii de stiluri nu este punctul meu forte). Concertul este completat și întregit de mișcările languroase ale unei ființe cu forme gen Venus din Willendorf, ce ne-a impărțit, întru împlinirea sacerdotală a momentului, bețișoare parfumate afrodisiace.


După concert, ne plimbăm un pic prin Main Square (Rynek)...


și sfârșim apoteotic in Jazz Club Rura, pe care l-am tot frecventat pe parcursul șederii in Wroclaw.


Căutând vestita bere "dog in the fog", mă mulțumesc insă cu o bere fiartă cumpărată la intâmplare. Curând ne familiarizăm cu familia de cuvinte preferată a polonezilor, aprofundând treptat cum se cuvine semnificația lor :D

Dot 5: Raclawice Panorama + Ostrow Tumski + St. Mary Magdalene's Church + Ossolineum + Cathedral of St. John the Baptist + St. Martin's Church
(5 noiembrie)

Amânăm cafeaua de dimineață și ne pregătim nerăbdători să "asediem" cele mai importante atracții turistice (diurne) ale orașului.
...Are you ready boots?


Pornim la intâmplare, care ne conduce intr-un parc mic și cochet și, (ne)urmand indicațiile confuze ale câtorva polonezi chestionați, ajungem "bloody far away" la Raclawice Panorama.

For a tiny fistful of zlots, intrăm in clădirea ce adăpostește una dintre cele mai importante panorame picturale ale Europei, lungă de 140 m, evocând o luptă purtată cu eroism sub conducerea lui Tudor Vladimirescu al polonezilor, altfel spus nimeni altul decât Tadeusz Kosciuszko, care a dat și numele străzii/ulicei pe care se află hostelul nostru. Deși a fost infrânt de către ruși câteva zile mai târziu, lupta condusă de el a rămas in istoria polonezilor ca model de solidaritate umană, bravură și disciplină militară. Dixit.


Ieșim impresionați și bineințeles, doritori de mai mult. But where to go?


Hai pe Ostrow Tumski/ "Cathedral Island"!
Trecem pe langa Ossolineum


și traversăm râul Odra pe unul dintre cele 112 poduri, deschizându-se privirilor o comoară arhitecturală diversă, ce se armonizează tandru cu liniștea dăruită de revărsările Odrei și de întinderile verzi ale parcurilor și ale grădinei botanice. Ne simțim obligați să ne oprim cât mai des pentru a admira, a fotografia și a le insuși memoriei subiective sau obiective, fiecare după cum simte nevoia..




Ajungem în apropiere de St. Mary Magdalene's Church, prima catedrală gotică pe care o vizităm, ce datează din 1369.



Pelerinajul continuă cu vizitarea Cathedral of St. John the Baptist, înălțată cu cele două turnuri ale sale in 1244. Este probabil cea mai frumoasă dintre catedrale, atât ca exterior cât și ca interior. De altfel, interiorul mă intrigă mai mult prin luminozitatea scăzută și atmosfera glacială specifică spațiilor impovărate de trecut și de mister, ceea ce subliniază in plus splendoarea vitraliilor.




Se înserează treptat, iar noi incă ne plimbăm pe străduțele din piatra pavată ale Ostrovului,


trecând pe lângă Facultatea de Teologie


și mai târziu pe lângă St. Martin's Church, in fața căreia tronează o altă figură bisericească, de a cărei grandoare Simona se atașează iremediabil.


Până să părăsim Ostrovul, George comite involuntar "OK-ul american" și-atunci fiecare student la Medicină care a susținut examenul de neurologie l-ar bate prieteneste pe umăr, felicitându-l pentru că nu are nicio afectare de nerv median :D


Dot 6: Entropia + Niskie Laki

Ne grăbim să coborâm din vis direct in hrubele industriale, mai exact ajungem la galeria Entropia unde nimic, nici măcar faptul că nu avem biletele la noi, nu stă in calea intrării și a instalării noastre pe scaunele confortabile ("Aaa, you're the group from Romania!"), de unde l-am ascultat cu deosebit interes pe un nene polonez vociferând pe dulcea sa limbă maternă. Este întrerupt la timp de sunetul muzicii, ce salvează cu ultimele puteri situația și starea de veghe, delectând publicul cu ceva trance psihedelic, din când in când îmbogațit cu sforăituri artistice.

Plecăm confuzi de aici și ne indreptăm spre un loc in care să ne re-răcorim mințile (sau să le aburim și mai mult); altfel ajungem in Niskie Laki, un "club gen Control", zicem noi după ce citim in ghid descrierea. N-a fost tocmai așa, insă ne-am lungit românește la discuții "de pahar(e)", una peste alta, distându-ne foarte bine :)



Obosiți, ieșim din nou la frig și ne grăbim pașii către căsuța noastră caldă și viu-colorată.
Somn ușor!


... va urma.

Something Borrowed, Something Blue

...Something old:


... Something new!


In tot acest bric-a-brac de postări in care s-a transformat pseudo-blog-ul, ar fi fost chiar culmea să nu fac loc și pentru o nuntă, care să imbrace in aer de sărbatoare acest mic și derizoriu spatiu virtual, pe care mi l-am rezervat ca pe un bun meritat. Hmmm... de eliminat ”bun meritat” și rămanem doar cu ”REZERVAT”, măcar pentru faptul că nimeni nu poate întrevedea hotarele acestui spațiu (și, ca să simplificăm trebile, ii punem eticheta de INFINIT). Implicit, este loc pentru tot poporul și norodul.

...S-a intamplat totul pe 26 septembrie 2009, cand micuța mea Nicoleta (cunoscută și drept Scorpiuța) a spus "Sigur!" in fața Stării Civile soțului ei, Liviu, devenind cu mândrie frumoasa doamnă Andreicuț ;) Și ce dacă, tot o scorpiuță ”atâtica” ai rămas!

Nu știu cum să povestesc despre lucruri de genul acesta. E ca și cum aș privi cerul albastru si pur printr-un tavan spart si găurit și m-aș convinge brusc că in adevăr, așa stau lucrurile. Oamenii iubesc, se iubesc. Se căsătoresc! Și unde mai pui că fac și copii!:)

Dar, da, sunt atât de fericită pentru tine!




Până la petrecerea de seară totul a decurs normal. Chiar și eu m-am abținut pe cât s-a putut, stăpânind ca un adevărat comandant de ariergardă hoarda de heebie-jeebies ce puseseră stăpânire pe mine, din când in când stârnind câte o lacrimă sau slăbiciune a picioarelor (iar aici exista pericolul intempestiv de a cădea, in râsul tuturora, de la inălțimea celor 3 cm de toc pe care mă cocoțasem). Am profitat de rolul de domnișoară de onoare stând cât mai mult pe lângă cei doi prieteni ai mei, iar dacă ei sunt bine și incă mă mai iubesc, inseamnă ca n-am sufocat totuși pe nimeni :D

Și acum, ca și atunci, abia ma pot abține să nu dau drumul la robinetul cu amintiri, atâtea amintiri împreună cu cea care mi-a fost mai mult decât o surioară... Trebuie să trăiești o apropiere ca aceasta ca să ințelegi despre ce vorbesc. Și visul acela pe care incă nu l-am inghesuit in lada cu suveniruri, in care ne construiam o casă impreună pe o parcelă de pământ intre Suedia și Norvegia, ca să impăcăm capra (tu cu Suedia) și varza (eu cu Norvegia).


Dar unde eram cu nunta? Cred ca s-a făcut seară intre timp. Am ajuns la restaurant, in parcul Cișmigiu, unde am ciocnit primul pahar cu vin și de pe margine i-am privit pe cei doi dansând. Aveam senzația aceea ciudată că, uite măi, este pentru totdeauna. Și cât de mult seamănă acest ”totdeauna” cu cele cinci minute in care se mișcau imbrățișati, uniți prin același gând. Ca in versul acela ”... timpul se turti-ntre pieturile noastre”.


De aici incolo insă, totul a precipitat intr-un rock'n'roll party de zile mari și am petrecut intr-o noapte mai mult decât petreceau nuntașii din basme in trei zile și trei nopti. Personal, ”n-am avut timp” nici măcar sa gust din bucatele pe care le vedeam trecând prin dreptul podiumului de dans. Nici nu avea cum să fie altfel, mai ales datorită întâlnirii după atâta timp cu Georgiana :) Undeva spre ora 22:00 apare și ne-mai-sperata Teodora; întârziată, fie, dar cu muuuult chef! Nici cei de la Pro TV nu s-au lăsat mai prejos; rudele, de nași nici nu se mai pune problema și împreună cu mirii, ne-am zbânțuit din toate articulațiile. Desigur, in toata ecuatia asta, ne-am dispersat de elemente de prisos cum ar fi pantofii cu toc, finally!




Apogeul cred că l-am atins pe la ora 2:00, când DJ-ul foarte inspirat a dat drumul la o serie de ”surprize metal” ce mi-au suprasolicitat, evident, coloana cervicală.

Dacă pe mireasă tot n-am reușit s-o furăm (și nici buchetul pe care nu l-am prins eu nu se pune :P), am avut totuși parte de un moment tradițional, in care Nicole a trebuit sa arătat lumii largi ce nevastică bună va să fie :)


Felicitări și ani fericiți împreună!

Cum numărul Andreicuților in curând se va mări cu unul, vom mai pomeni despre ei pe acest blog. Aștept cu nerăbdare nașterea micuței năzdrăvane, undeva sub semnul Vărsătorului sau chiar mai curând. Cum nu miră pe nimeni, promit solemn să am grijă să-i pun din vreme muzica bună la urechi, dar și bocancii in picioare și rucsăcelul in spate :)


Mă gândeam să termin cumva frumos această poveste cu care m-a prins ora 01:30, așa că postez aici niște versuri ale unei melodii ce unora or să le transmită mai mult, iar celorlalți menționez doar că au legatură cu recenta excursie in Polonia, cu ocazia Wroclaw Industrial Festival; despre care voi relata sper curand pe aici. În orice caz, in episodul următor. Mulțumesc pentru foto Cristinei Nichituș (cu exceptia primei si a ultimei) și vă las in compania The Beach Boys - ”God only knows”, de pe ”Pet Sounds”, anno 1966.
"
God only knows what I'd be without you
God only knows what I'd be without you
God only knows

God only knows what I'd be without you
God only knows what I'd be without you
God only knows

God only knows what I'd be without you”

Talpa gastei a piciorului frontalei ascendente

... Stam linistita intr-un loc care pentru multi este izvor de inspiratie (eh, in fond ar putea fi oriunde, mai grav e cand nu il afli nicaieri). Nu stiu cat de linistita eram, mai bine as fi spus doar ca stam. Stam, deci. Din acesta pozitie de inertie aproape completa, ingadui doar globilor oculari sa execute vreo miscare si atunci privirea aluneca in sens gravitational pe un titlu de ziar ceva mai vechi. As putea spune ca intamplarea l-a aruncat acolo, umilit si obidit, daca teoria aceasta nu mi s-ar parea totusi prea simplista, datorita marii revelatii (echivalent al unei Megale Apophasis, ca importanta personala) avute la locul faptei.

Acest titlu (ra)suna: "Talpa gastei, un remediu eficient impotriva depresiei".

Mi-e greu sa transmit scriitoriceste energia cu care am infascat ziarul, incat daca bietul de el ar fi avut constiinta, aceasta ar fi fost brusc rascolita si reinsufletita, indiferent pe unde si sub ce forma ar fi ratacit pana atunci. Revenind la revelatie, la fel de maret trebuie sa se fi simtit si Newton pe cand incidentul cu marul (! e minunat deci sa traiesti sentimente grandioase, chiar si in situatii care nu vor ramane cu nimic in istorie:) ).

Din fericire, articolul este scurt si il epuizez repede ( esentele tari se concentreaza in articole scurte). Asadar, s-a sfarsit cu era Imipraminei si a Amitriptilinei! Uraa! Doamnelor si domnilor, oricand treceti printr-un impas si va aflati la o margine de drum, nu ignorati aceasta plantuta miraculoasa. Iata ce puteti face cu ea: la o cana de 200 ml de apa clocotita se adauga doua lingurite de planta. Si cand ma gandesc cat de simplu era...

Hasmasu Mare si Lung!

Dragi prieteni, weekendul trecut (22-24 octomvrie 2009) am colindat muntii Hasmasu Mare. Cum este foarte greu sa te multumesti cu patru anotimpuri de cand a aparut Anotimpul 5, astfel nici eu n-am rezistat de a ma alatura lor, iar aceasta iesire a reprezentat in esenta un debut extrem de reusit al relatiilor noastre, sper fructuoase si cat mai "muntuoase":) A fost soare, dar au fost si mii de stele, au fost 13 ore de mers, a fost Piatra Singuratica... quelle folie! Dar in primul rand am fost noi, un grup entuziasmat, cu vise pe care uneori le prindem de-o aripa, noi, cei cu priviri adanc iscoditoare si dorinte vii, nemasurate.

Va invit sa cititi recenzia facuta cu maiestrie de catre Darius aici, pentru ca sincer nu stiu ce as mai putea adauga... Aham! Poate un citat! :) Sau o poezie de Walt Whitman, al carei final lipseste, asta pentru ca nu imi plac sfarsiturile. Asa ca las loc de o virgula..

We two, how long we were fool'd,
Now transmuted, we swiftly escape as Nature escapes,
We are Nature, long have we been absent, but now we return,
We become plants, trunks, foliage, roots, bark,
We are bedded in the ground, we are rocks,
We are oaks, we grow in the openings side by side,
We browse, we are two among the wild herds spontaneous as any,
We are two fishes swimming in the sea together,
We are what locust blossoms are, we drop scent around lanes mornings
and evenings,
We are also the coarse smut of beasts, vegetables, minerals,
We are two predatory hawks, we soar above and look down,
We are two resplendent suns, we it is who balance ourselves orbic
and stellar, we are as two comets,
We prowl fang'd and four-footed in the woods, we spring on prey,
We are two clouds forenoons and afternoons driving overhead,

Zbor si zburatori...

Stagnez cu jurnalul de calatorie la povestioara de pe muntele Malaia, traita si deja spusa de-a fir-a par; si atunci ma aflu din nou aici doar ca sa completez cu pozele de grup, aparitie mijlocita prin bunavointa lui Mishu, caruia ii multumesc in sfarsit pentru arhiva mult-asteptata.

Nu ma pot abtine sa nu va arat intai ce a rezultat din mini-incursiunea in universul amfibian de tip brotacin :), asa ca watch this:


Revenind la zbor si zburatori ante-pomeniti de Profesor, "jumperele" nu reprezinta tocmai o noutate. Nu pot nici macar pretinde ca as sti cand s-au nascut, dar cu siguranta s-a intamplat printr-o afectare protopatica de tip focar hiperexcitator, la nivelul lobului frontal, ca sa fiu mai exacta. De creierul cui poate fi vorba, indubitabil va dati seama. Sau va veti lamuri pana la sfarsit :P

In urmatoarea fotografie, Profesoru si cu Nase "repetau" pentru marea sedinta foto on air. Din punct de vedere fotografic, repetitia a iesit mult mai stralucitoare decat opera finala.




In continuare, noi ascultam cu atentie indicatiile maestrului, care intotdeauna este dispus sa improspateze cu tehnici noi si combinatii nebanuite exercitiile de "neo-zen":


Desigur, dupa o asemenea instructie riguroasa, ne punem pe treaba. Si iata-ne vulturi la Lacul Vulturilor! Unii mai pe jos, altii mai pe sus. Insa la un moment dat, efortul de a zbura conteaza cel mai mult.



"Trebuie sa fii usor, sa-ti pierzi greutatea daca vrei sa zbori. Sau sa plutesti. Limpede. Fara nicio amintire care sa te impiedice. Nu poti tari dupa tine memoria pe cer. De aceea trebuie sa alegi. Sau iti aduci aminte, sau zbori."

Octavian Paler - "Memorii subiective".

" Vino cu mine pana colea, in muntii Buzaului...

... si poate ca vei petrece pe acolo si tu cateva minute placute, ratacind cu ochii pe plaiuri incantatoare iar cu auzul si gandul prin fantasticele regiuni ale basmelor vanatoresti". Uite asa suna un fragment din Pseudokineghetikos a lui Al. Odobescu, pe care l-am gasit in prefata cartii cu numarul 13 din colectia "Muntii Nostri". Nu stiu cu toate astea daca el a ajuns vreodata, dar eu spun acum bun venit la Lacul Vulturilor!


Dar cum s-a intamplat? Pai cum se intampla de obicei, cand primesti un telefon si de azi pe maine se dau toate peste cap. Mergeam cu rucsacelul incarcat de dor spre Nehoiu (acasa), undeva sambata dupa-amiaza, cand suna Mishu si propune tura aceasta pe muntele Malaia. Ce sa mai stai sa vezi, sa te gandesti, dar cum sa te abtii si mai ales, de ce... Venea ca si turnat. Caut vreo jumatate de ora bocancii vechi prin podul casei si curand vine duminica, 11 octombrie, cand pe la 11 dimineata soseste grupul din Bucuresti, somnorosi, dar cu pofta. De glume, de mancare, unii dintre noi chiar si de mers pe munte :D.

Nu stiu cum se face, mereu e noroc de vreme buna la turele stabilite ad-hoc sau... dupa o sambata cenusie si trista, vine duminica cu forte proaspete demontand tot mecanismul si imprastiind toti norii, asternandu-se calda si viu colorata. Trebuie sa ma mai documentez sau sa mai acumulez ceva experienta in sensul acesta (meteorologic) si atunci veti gasi aici un postulat in care sa (ma) credeti orbeste:) Cert este ca ne-am bucurat de o vreme luminoasa si incantatoare.

Dar de ajuns cu elucubratiile mele de introducere. Asa se intampla daca ma apuc de scris seara:) Sa pornim la drum. Ne gasim in punctul Valea Neagra, la coada lacului Siriu, coboram din masini si ne pregatim rucsacii. Profesoru iese si de data asta din tipar, unic per excellentiam, si-si pune pe umeri un rusac mai impozant decat al tututor celorlalti, bineinteles prin dimensiuni. Pentru ca trebuie sa se stie cine e Profesor aici! :D

Facem primii pasi cand e surprinsa urmatoare fotografie, moment desprins parca din Jackass the movie:


Avem de traversat o punte care starneste o rumoare generala. Priveste-ne In Marea Trecere:


Ne regasim in formula completa pe partea cealalta (a puntii) si ne mai invartim o clipa globii oculari in toate sensurile, admirand natura atinsa cu bagheta magica de catre Maria-Sa Toamna..



Trecem pe langa cabana Valea Neagra, de unde incepe propriu-zis traseul.


Ca noutate, tin sa anunt ca s-au remarcat traseele din Muntii Siriului in aceasta vara, ceea ce ne usureaza foarte mult "ascensiunea", spre deosebire de anul trecut. Urmam astfel banda rosie proaspat vopsita si mergem pe drumul forestier, scurcircuitat din loc in loc prin poteci ce urca direct prin padure, facandu-ne probleme la intoarcere (pe intuneric).


Ajungem la o intersectie, pe unde m-am mai incurcat o data, dar de data asta mi-am amintit sa o iau spre stanga. La scurta distanta trecem un pod peste un parau, de unde incepe "adevaratul" urcus.


Ajungem intr-o poienita, unde regasesc observatorul de ursi (guess so). Incerc sa ma urc pana sus, dar renunt din clipa in care o "treapta" putreda se sfarama sub piciorul meu. Do not try this at home!


In continuare, traseul, simplu si frumos, trece prin paduri, poienite si traversari de izvoare. Din loc in loc, gasim gramezi de gunoaie, semn ca remarcarea are si multe efecte negative deosebit de importante... Dar hai sa privim padurea cuprinsa de "flacari":




Ajungem la prima pajiste importanta, iar eu rasfirand nr 13 anunt ca ar fi numita Dosu Muntelui,


insa trebuie sa recunosc ca m-am pripit in defavoarea dobandirii de cunostinte noi si... veridice. Asa ca, aceasta pajiste in care ne aflam momentan nu are un nume pe care eu sau domnul Grigore Posea (autorul) sa-l cunoasca , insa il "insarcinez" pe Profesor sa se ocupe de aceasta treaba, un lucru venit de la sine dupa demonstatia de toponimie sustinuta la intoarcere :)


Alergam ca apucatii, dupa care ne asezam la masa, ca sa crestem nivelul resurselor energetice:


Si tare mult ne-ar placea sa ne intindem sub razele blande ale soarelui....


dar timpul nu este cel mai bun prieten al nostru in conditiile prezentate, asa ca am face bine sa ne grabim. Strangem (chiar si gunoaiele, sois attentif! ) si ne reintoarcem la poteca marcata.


De aici, drumul este drept si larg, tot prin padure, de data insa mai putin colorata, cu cat ne apropiem mai mult de plaiurile alpine.


Trecem pe langa o stana parasita:


Iesim din padure si pana sa intram pe Poarta Vanturilor indrept degetul aratator spre o alta pajiste intinsa, la dreapta, cu o stana in varf. Aceea, domnii mei, poarta de fapt numele de Dosu Muntelui! Parca are si logica de data asta, deoarece se intinde "in spatele" crestei pe care deja o ghicim nu foarte in departare.


Suntem la Poarta Vanturilor, unde intr-adevar bate vantul, din fericire nu cu multa putere. Demonstratia baticului:


"Poarta Vanturilor reprezinta o sa foarte larga intre varful Bocarnea (1657m), la nord, si culmea Malaia (1662m) la sud, la 1490 m, prin care se canalizeaza o parte din masele de aer din NV." spune cartea. Se canalizeaza si traiectul nostru catre Lacul Vulturilor, as adauga, fie-mi cu iertaciune.




Martor al deplasarii vajnice a curentilor de aer de aici sta si multimea de "stegulete", si anume brazi cu crengile indreptate in directia respectiva, fenomen pe care nu l-am gasit nicaieri mai bine reprezentat:


Inaintam spre Lacul Vulturilor, dar pana sa ajungem la el, trecem pe langa Lacul Sec (de tot). Se mai gasesc rasfirate in jur cateva balti, printre care sar broscute vesele, spre deliciul fotografilor nostri amatori :D Cu toata veselia si eu inca mai asociez acest peisaj cu the land of Mordor (in principal datorita vantului, a cetii si a smarcurilor de neocolit), pentru ca tot imi place sa jonglez cu diferite heteronime.



Spre vest se contureaza impunator creasta montana, cu varful Malaia, pe care n-am reusit inca sa ajung. Noi insa alergam spre lac...


"Vin si eu! Vin si eu!" - Malvina in rol de printesa a muntelui:


Pe marginea Lacului Vulturilor se gaseste cabana de vanatoare administrata de nea Cardei. M-am bucurat s-o gasesc mai frumoasa si mai ingrijita ca ultima data:


Si mergem spre lac, de unde ne-a venit foarte greu sa mai plecam...



(Da, se poate ajunge si cu masina, nu cunosc insa drumul). Lacul Vulturilor mai poarta si numele de Lacul Fara Fund, tin insa sa precizez ca acesta se afla totusi la adancimea de 3 m.

Aici, unii dintre noi hranesc viitorii mandri pastravi ai tarii, desi mie inca imi vine greu sa cred ca mormolocii aia chiar sunt pui de pastrav :) Altii dintre noi stau pur si simplu... si viseaza...

"And we have watched the sun roll down the mountain to a frozen lake. We have heard our laughs go on forever deep inside a crystal cave. We told them as they plunged the needle, pledging our escape from the all embracing arms of New Tomorrow."

Urmeaza o sesiune extrem de distractiva de jumpere si poze de grup "in aer", pe care inca nu am reusit sa le sustrag de la Mishu, dar promit sa revin, pentru ca nici nu stiti ce pierdeti :D Ne urnim cu greu si mergem spre Observatorul de capre negre, insa nu ajungem chiar pana acolo (time, only time...).


Ne odihnim pe marginea unei pante abrupte, unde nu se gaseste niciun han ca in cantec, insa parca nici nu ne-ar trebui:



Se asterne incet-incet sara pe deal, ceea ce ne face sa ne gandim serios la intoarcere, pe acelasi traseu. Informativ, de la cabana coboara pe triunghi rosu un drum spre comuna Siriu, de 5-6 ore. Si uite cum deja imi fac planuri pentru candva, in illo tempore viitor. Multumesc pentru atentie :)