" Vino cu mine pana colea, in muntii Buzaului...

... si poate ca vei petrece pe acolo si tu cateva minute placute, ratacind cu ochii pe plaiuri incantatoare iar cu auzul si gandul prin fantasticele regiuni ale basmelor vanatoresti". Uite asa suna un fragment din Pseudokineghetikos a lui Al. Odobescu, pe care l-am gasit in prefata cartii cu numarul 13 din colectia "Muntii Nostri". Nu stiu cu toate astea daca el a ajuns vreodata, dar eu spun acum bun venit la Lacul Vulturilor!


Dar cum s-a intamplat? Pai cum se intampla de obicei, cand primesti un telefon si de azi pe maine se dau toate peste cap. Mergeam cu rucsacelul incarcat de dor spre Nehoiu (acasa), undeva sambata dupa-amiaza, cand suna Mishu si propune tura aceasta pe muntele Malaia. Ce sa mai stai sa vezi, sa te gandesti, dar cum sa te abtii si mai ales, de ce... Venea ca si turnat. Caut vreo jumatate de ora bocancii vechi prin podul casei si curand vine duminica, 11 octombrie, cand pe la 11 dimineata soseste grupul din Bucuresti, somnorosi, dar cu pofta. De glume, de mancare, unii dintre noi chiar si de mers pe munte :D.

Nu stiu cum se face, mereu e noroc de vreme buna la turele stabilite ad-hoc sau... dupa o sambata cenusie si trista, vine duminica cu forte proaspete demontand tot mecanismul si imprastiind toti norii, asternandu-se calda si viu colorata. Trebuie sa ma mai documentez sau sa mai acumulez ceva experienta in sensul acesta (meteorologic) si atunci veti gasi aici un postulat in care sa (ma) credeti orbeste:) Cert este ca ne-am bucurat de o vreme luminoasa si incantatoare.

Dar de ajuns cu elucubratiile mele de introducere. Asa se intampla daca ma apuc de scris seara:) Sa pornim la drum. Ne gasim in punctul Valea Neagra, la coada lacului Siriu, coboram din masini si ne pregatim rucsacii. Profesoru iese si de data asta din tipar, unic per excellentiam, si-si pune pe umeri un rusac mai impozant decat al tututor celorlalti, bineinteles prin dimensiuni. Pentru ca trebuie sa se stie cine e Profesor aici! :D

Facem primii pasi cand e surprinsa urmatoare fotografie, moment desprins parca din Jackass the movie:


Avem de traversat o punte care starneste o rumoare generala. Priveste-ne In Marea Trecere:


Ne regasim in formula completa pe partea cealalta (a puntii) si ne mai invartim o clipa globii oculari in toate sensurile, admirand natura atinsa cu bagheta magica de catre Maria-Sa Toamna..



Trecem pe langa cabana Valea Neagra, de unde incepe propriu-zis traseul.


Ca noutate, tin sa anunt ca s-au remarcat traseele din Muntii Siriului in aceasta vara, ceea ce ne usureaza foarte mult "ascensiunea", spre deosebire de anul trecut. Urmam astfel banda rosie proaspat vopsita si mergem pe drumul forestier, scurcircuitat din loc in loc prin poteci ce urca direct prin padure, facandu-ne probleme la intoarcere (pe intuneric).


Ajungem la o intersectie, pe unde m-am mai incurcat o data, dar de data asta mi-am amintit sa o iau spre stanga. La scurta distanta trecem un pod peste un parau, de unde incepe "adevaratul" urcus.


Ajungem intr-o poienita, unde regasesc observatorul de ursi (guess so). Incerc sa ma urc pana sus, dar renunt din clipa in care o "treapta" putreda se sfarama sub piciorul meu. Do not try this at home!


In continuare, traseul, simplu si frumos, trece prin paduri, poienite si traversari de izvoare. Din loc in loc, gasim gramezi de gunoaie, semn ca remarcarea are si multe efecte negative deosebit de importante... Dar hai sa privim padurea cuprinsa de "flacari":




Ajungem la prima pajiste importanta, iar eu rasfirand nr 13 anunt ca ar fi numita Dosu Muntelui,


insa trebuie sa recunosc ca m-am pripit in defavoarea dobandirii de cunostinte noi si... veridice. Asa ca, aceasta pajiste in care ne aflam momentan nu are un nume pe care eu sau domnul Grigore Posea (autorul) sa-l cunoasca , insa il "insarcinez" pe Profesor sa se ocupe de aceasta treaba, un lucru venit de la sine dupa demonstatia de toponimie sustinuta la intoarcere :)


Alergam ca apucatii, dupa care ne asezam la masa, ca sa crestem nivelul resurselor energetice:


Si tare mult ne-ar placea sa ne intindem sub razele blande ale soarelui....


dar timpul nu este cel mai bun prieten al nostru in conditiile prezentate, asa ca am face bine sa ne grabim. Strangem (chiar si gunoaiele, sois attentif! ) si ne reintoarcem la poteca marcata.


De aici, drumul este drept si larg, tot prin padure, de data insa mai putin colorata, cu cat ne apropiem mai mult de plaiurile alpine.


Trecem pe langa o stana parasita:


Iesim din padure si pana sa intram pe Poarta Vanturilor indrept degetul aratator spre o alta pajiste intinsa, la dreapta, cu o stana in varf. Aceea, domnii mei, poarta de fapt numele de Dosu Muntelui! Parca are si logica de data asta, deoarece se intinde "in spatele" crestei pe care deja o ghicim nu foarte in departare.


Suntem la Poarta Vanturilor, unde intr-adevar bate vantul, din fericire nu cu multa putere. Demonstratia baticului:


"Poarta Vanturilor reprezinta o sa foarte larga intre varful Bocarnea (1657m), la nord, si culmea Malaia (1662m) la sud, la 1490 m, prin care se canalizeaza o parte din masele de aer din NV." spune cartea. Se canalizeaza si traiectul nostru catre Lacul Vulturilor, as adauga, fie-mi cu iertaciune.




Martor al deplasarii vajnice a curentilor de aer de aici sta si multimea de "stegulete", si anume brazi cu crengile indreptate in directia respectiva, fenomen pe care nu l-am gasit nicaieri mai bine reprezentat:


Inaintam spre Lacul Vulturilor, dar pana sa ajungem la el, trecem pe langa Lacul Sec (de tot). Se mai gasesc rasfirate in jur cateva balti, printre care sar broscute vesele, spre deliciul fotografilor nostri amatori :D Cu toata veselia si eu inca mai asociez acest peisaj cu the land of Mordor (in principal datorita vantului, a cetii si a smarcurilor de neocolit), pentru ca tot imi place sa jonglez cu diferite heteronime.



Spre vest se contureaza impunator creasta montana, cu varful Malaia, pe care n-am reusit inca sa ajung. Noi insa alergam spre lac...


"Vin si eu! Vin si eu!" - Malvina in rol de printesa a muntelui:


Pe marginea Lacului Vulturilor se gaseste cabana de vanatoare administrata de nea Cardei. M-am bucurat s-o gasesc mai frumoasa si mai ingrijita ca ultima data:


Si mergem spre lac, de unde ne-a venit foarte greu sa mai plecam...



(Da, se poate ajunge si cu masina, nu cunosc insa drumul). Lacul Vulturilor mai poarta si numele de Lacul Fara Fund, tin insa sa precizez ca acesta se afla totusi la adancimea de 3 m.

Aici, unii dintre noi hranesc viitorii mandri pastravi ai tarii, desi mie inca imi vine greu sa cred ca mormolocii aia chiar sunt pui de pastrav :) Altii dintre noi stau pur si simplu... si viseaza...

"And we have watched the sun roll down the mountain to a frozen lake. We have heard our laughs go on forever deep inside a crystal cave. We told them as they plunged the needle, pledging our escape from the all embracing arms of New Tomorrow."

Urmeaza o sesiune extrem de distractiva de jumpere si poze de grup "in aer", pe care inca nu am reusit sa le sustrag de la Mishu, dar promit sa revin, pentru ca nici nu stiti ce pierdeti :D Ne urnim cu greu si mergem spre Observatorul de capre negre, insa nu ajungem chiar pana acolo (time, only time...).


Ne odihnim pe marginea unei pante abrupte, unde nu se gaseste niciun han ca in cantec, insa parca nici nu ne-ar trebui:



Se asterne incet-incet sara pe deal, ceea ce ne face sa ne gandim serios la intoarcere, pe acelasi traseu. Informativ, de la cabana coboara pe triunghi rosu un drum spre comuna Siriu, de 5-6 ore. Si uite cum deja imi fac planuri pentru candva, in illo tempore viitor. Multumesc pentru atentie :)