Dupa tura din Galbinele, a doua zi, la 07:30 pornesc din nou cu trenul, impreuna cu Sandu (de la 9) .
"Unde mergeti? La Zarnesti. Urcati la Curmatura? Da. Si noi!" - si, uite asa, Alina si Cristi, vecinii nostri de compartiment, ne-au devenit colegi de drum. Vorba dupa vorba, nici nu ne dam seama cand ne trezim in Zarnesti, pe la orele 13:00. Si-atunci ma activez, mai e un pic si ajung dupa un an si ceva din nou la Curmatura!
La Gura Raului ne intalnim si cu my new-become "usual suspects" - George, Mihaela si Andrei. Ma bucur ca ne-am regasit pentru munte si inca relativ curand fata de tura din Parang.
Bem obisnuita cafea si, mai inspirati, ne pregatim de drum. Trecem de Prapastiile Zarnestilor si urcam pe banda albastra pana la Curmatura.
Ajungem curand (chiar prea curand) si nu ma mir sa regasesc ceata si o oarecare stare ante-ploioasa, curmand elanu-mi de a urca si Piatra Mica in aceeasi zi. E insa atat de liniste vineri seara la cabana si ne simtim bine. Ii revad cu bucurie pe Max, pe Sira si pe motanul din cabana (mancacios din fire, iubind pe oricine care intinde ceva pe paine).
Eu incep sa ma "prostesc", un lucru devenit obisnuinta, si fac o serie de fotografii cu palaria lui Sandu, ce a primit din partea-mi multe bile la fel de negre pe cat de tuciurie este si ea :) In urmatoarea poza incerc sa-l imit pe Clint Eastwood, mais ceci n'est pas une pipe!...
A doua zi planificasem sa ajungem la Ascutit prin Turnuri, insa m-am desumflat aproape complet cand la trezire am vazut ca ploua si totul este acoperit de ceata. What a girl to do? Ne hotaram in jurul orelor 10:00 sa facem o plimbare pana in Saua Crapatura, dar intentia era vadit de a incerca mai mult. Ma bucur de sustinerea si entuziasmul (am voie sa zic asa:D ) in special ale lui George si atunci... we dare for more!
("if you’re going to try, go all the way./ there is no other feeling like that./ you will be alone with the gods/ and the nights will flame with fire.")
Astfel, din punctul de Belvedere, o luam spre stanga, urmand marcajul cu punct rosu. Plecati cu bagaj minim, ma gandeam ca ne-ar ajunge sa urcam pana pe varful Turnu. Insa desi ploua, vremea ramane stabila si pragul de vizibilitate destul de coborat. Ajungem curand la peretele stancos de urcat, in dreptul caruia exista o portiune de grohotis. Incep cablurile, cred ca 3-4 la numar si le urcam fara probleme.
Iesim in creasta si urmam poteca ce in mare parte are traseu (cu numele Karol Lehmann ) prin padure, trecand prin saua Padinei Inchise; in jur de 12:30 suntem pe varful Turnu. Scoatem de pe unde se poate ciocolata pe care intr-un moment de inspiratie divina, am pus-o la loc de cinste in rucsac (nuu, aici nu-i vina mea).
In 20 minute suntem pe varful Padina Popii.
Ploaia da semne de oprire si toata ceata se lasa in jos, astfel incat crestele sunt bine luminate si ne bucuram de privelisti inedite. E ceva cu Craiul acesta, dincolo de cuvinte! Din Padina Popii pornim spre refugiul Ascutit, unde intalnim si alte persoane, respectiv pe Mihai si pe Iulian.
La Ascutit trecem din nou printr-un moment de cumpana, dilema (dizolvata insa curand) fiind daca ne intoarcem la cabana prin horn sau daca mergem in continuare spre La Om. Deznodamantul este ... vorba cantului: "S-ajungi la Om, cand ninge si cand ploua" (merci Ceakki!) . Si uite asa, din aproape in aproape, facem o tura de poveste pe cursul crestei nordice. Pana la Om urcam, respectiv coboram Timbalele (Mare si Mic), iar mersul devine din ce in ce mai greu, nu atat datorita traseului, cat datorita frumusetii si salbaticiei vailor si a crestelor invaluite in negura tomnatica.
Lui George i se face cald (?).
Mi-a ramas in minte pentru totdeauna acea "rupere de nori", ivindu-se pe cer o crapatura timida, albastru-cenusie, in neantul alb ce parea ca stapaneste toate intinderile. Nu mai stiu daca asta a fost inainte sau dupa ce am trecut de varful La Om, insa toti trei am ramas uimiti.
Dar iata-ne pe varful sus-numit:
De aici, incepem sa alergam pana la refugiu, cu gandul ca in sfarsit stam si ne hodinim un picut.
Pai de ce nu:
Desfacem harta si, impreuna cu George, evoc un tratat de pace, impartindu-ne teritoriul :) In fond, recapitulam traseul de intoarcere, care din punctul "La Table" imi devine o necunoscuta.
Si iar ne purcedem, incarcati de vise, dar in curand si de noroi, la drum. Coboram pieptis la firul ierbii pana la drumul marcat cu dunga rosie, ce avea sa ne duca pana la "La Table".
Eu si Sandu nu ratam cateva extensii periculoase ale membrelor inferioare prin iarba umeda, singurul care ramane sigur pe situatie este, bineinteles, George. Si totusi, murdaria este buna!
Trecem pe la refugiul Grind, unde facem intr-o clipa inventarul. Noaptea parea sa se instaleze curand si, deh, pentru orice eventualitate...
De la "La Table" incepe distractia. Ceata si atmosfera crepusculara nu ne ajuta foarte mult si, sporadic, mai pierdem marcajul triunghi rosu ce trece prin Poiana Vladusca spre cabana Curmatura. Continua prin padure, dupa care iesim in drumul forestier si in mers bland, odihnitor, suntem la cabana in jurul orei 20:00.
A doua zi, urcam pe Piatra Mica. Vremea este cu mult mai buna, inca de dimineata:
Priveliste de la monument asupra orasului Zarnesti:
Si, desigur, poz(n)a de grup:
Merita mentionat ca, la intoarcere, pe la jumatatea drumului ne dam seama ca mi-am uitat la Cruce aparatul de fotografiat. Sunt pe cale sa devin nu numai o babuta reumatica (povestea cu genunchiul), ci si amnezica. Or Andrei a creat un precedent in acest sens in urma cu un an cand, la randul lui, l-a uitat undeva pe Varful Mare, in muntii Retezat. Who's next?
Suntem inapoi la cabana si coboram spre Zarnesti prin poiana Zanoaga, pe la Fantana lui Botorog, relativ intregi. Iata ca am terminat povestea aceasta lunga, dupa multe intreruperi de conexiune. Carari cu soare, cum se spune!
"Se spune ca timpul este o Lethe; insa aerul departarilor este si el un fel de elixir, iar daca efectul sau este mai putin desavarsit, in schimb e cu atat mai rapid."
Thomas Mann - "Muntele vrajit"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu