Despre lucrurile simple

Bănuiesc şi sper din tot sufletul mic şi negru că madam Rădulescu nu a punctat aceleaşi lucruri de interes mai mult sau mai puţin general, în ceaslovul ei vândut ca painea caldă. Mă întreb pentru ce mi-aş bate capul să citesc despre lucrurile altuia aşa-zis simple şi, tam-nesam, să mai şi plătesc oareşice sumă. Mai ales când criza bat-o vina se... crizează tocmai de la uşă până in mânuşă.

De (prea) multe ori trec, cu pasul nervos şi grăbit al hainelor cenuşii ce impânzesc capitala, pe lângă chioşcuri de reviste din care strălucesc chipurile fără griji ale unor dame bine; iar dacă te opreşti, desigur un pic prostit, ai să descoperi prin apropiere şi Lucrurile simple sau măcar Nişte răspunsuri, ale aceleiaşi autoare. M-a frapat uşurătatea cvasi-transparentă a titlurilor alese şi nici nu vreau să mă gândesc la raţionamentul din umbră, deşi fără voia mea intuiesc.. ( şi de aceea sunt nefericit de fericit, şopteşte un gând ce se odihnea cuminte pe un raft prăfuit).

Dar ca să n-o mai lungesc, de fapt nu caut să bagatelizez pe nimeni. Cred cu sinceritate in chiar lucrurile simple, pe care nu e nevoie să le cumperi de la niciun vânzător de iluzii din spatele tejghelelor din Unirea. Şi nici nu e nevoie ca mai departe să le cauţi descumpănit pe fundul unei sticle, imediat după impactul cu inexorabila lipsă de sens a mormanelor de lucruri adunate intr-o cameră in care ai ajuns să te simţi atât de gol. Pentru că imi este frică de deşertul întins acolo unde se găsesc de toate şi pe toţi (sau pe nimeni), însă nu se întrevede niciun răspuns chemărilor mele.

Dar ce e simplitatea altceva decât fericire şi ce e fericirea altceva decât complexitatea "hotărârii" de a fi puţin nebun? Pentru că, dragii mei, nu-i uşor să fii nebun! Nu-i uşor să arunci haina cenuşie de pe tine, să scoţi capul de sub clopotul de sticlă si, cuiul lui Pepelea, să mai şi zâmbeşti lumii întregi aşa, pur şi simplu! Cu nimic altceva decât zâmbetul inefabil pornit doar dinăuntrul tău, propriul dinăuntru. Şi aşa, dintr-o dată, cât ai spune peşte, fie că eşti lângă o gloată de prieteni, fie că te afli, de cele mai multe ori, al naibii de singur.

Nu e simplu. De aceea m-a atras atât de mult titlul cărţii lui Kundera, "Insuportabila uşurătate a fiinţei", incă de pe când nu ştiam mai nimic despre el (nu-i prea mult de atunci :D). Îmi tot răsuna in minte şi îl simţeam ca pe un guler de nurcă înfăşurat în jurul gâtului, de care nu mă pot descotorosi, doar pentru că aşa vreau eu. "Insuportabil" şi "usor" se bat cap in cap, nu zic. Nici nu am pretenţia că înţeleg ceva (şi chiar atunci când mi se pare că înteleg, nu ţine mult şi mă răzgândesc in imediat clipa următoare), însă frăţia dintre "insuportabil" şi "usor" am internalizat-o ca pe un fapt per se, dacă nu pentru că aşa mi-a fost dat, atunci pentru că privind in jurul meu, ăsta e singurul lucru de inţeles. Oamenilor le este teamă de simplitate, fiind nimic altceva decât forma primară a sincerităţii, a unei conştiinţe curate pe care, ce-i drept, nu le putem avea. Ar fi însă şi sursa unei bucurii nelimitate pe care, ce-i drept, nu o putem avea.

Or ce am putea face? Continuăm să construim sisteme din ce in ce mai complexe, să croim broderii din ce in ce mai fine şi să alergăm din ce in ce mai bezmetic, fără încetare, doar pentru a ascunde... simpla teamă de simplitate. "Vai, Iosife, Iosife, cate veacuri va mai trebui sa adaugam stiintei Talmudului pana cand vom ajunge la intelegerea celor mai simple lucruri?"


Dar mă simt bine acum, aici. De ce, nu ştiu de ce, imi vine sa iau tot răul peste picior şi să mă bucur. Poate că nu mă pot minţi o viaţă, continuu, însă ceasurile acestea târzii aparţin parcă altor sfere de interpretare şi chiar altor sisteme de a-ţi trăi existenţa. O să mă mai uit la un film şi poate că am să mai citesc ceva. Cred că am să adorm cu gândul la vântul ce ma încerca astăzi pe coclauri şi, cu siguranţă... am să-mi amintesc de câteva persoane dragi. Dar, in primul rand, imi este bine aici, cu mine, din mine.


"Noaptea ignoră sensul şi ordinea rezonabilă ce par a guverna această lume, în ceasurile când incă ne închipuim că ea a fost facută pentru a ne îmbrăţişa pe noi şi nebunia noastră"

Jose Saramago - "Evanghelia dupa Isus Cristos"

Si iubirea e, de prea multe ori, toamna...

De plimbari mi se face totdeauna dor. Un dor nebun... care imi ia pasii pe sus si ii poarta catre departarile spre care tind mereu, pentru ca nimic nu mi-e mai aproape decat departele.

Si iarasi pun un bocanc in picioare si calc pamantul in lung si in lat pentru a atinge stelele... "stelele mele, pe care niciodata nu le-am vazut". Daaaa, deunazi chiar m-am gandit ore in sir nu la reumatologie, ci la acest pamant, bietul pamant. Stateam cu privirea in pamant si tot trupul ghemuit pe pamant, iar cu gandul ma zvarcoleam undeva... spre miezul pamantului. Incercam sa inteleg de ce nu-l iubim la fel de mult precum iubim norii, luna si cu stelele, soarele si curcubeele. Si de ce nu ii inchinam la fel de multe ode lui, celui care nu ne paraseste nici macar cand inchidem ochii.

"Nu-mi pasa ca soarta mea pe Pamant,
putin din Pamant a avut"

Il ascundem pe unde se mai poate sub cladiri ce se inalta din ce in ce mai semet, sfrutand azurul, iar cei mai multi din noi uita ca vom ramane intotdeauna cei de jos si doar ai lui, ai pamantului. Il calcam zi de zi cu picioarele, ca doua punti mobile, de interes biologic si iubite cu netarmurire doar atunci cand, rapuse, ni se fac cunoscute. Dar e tarziu. Si iubirea e, de prea multe ori, toamna.

"Toamna nu cad frunzele
toamna cade numai toamna,
ca o frunza cade.
Stau si e toamna
si sunt frunza si cad pe Pamant."

Si imi este dor de pamantul de acasa, cu aerul sau de poveste si sentimentul timpului care sta in loc, cu oamenii care inca iubesc pamantul si alearga de dimineata pana seara in sus si in jos. Iar seara e atat de liniste incat simti ca aici e in sfarsit destul de departe pentru ca nimic rau sa nu se intample...

"Cel mai mult imi plac vinurile de tara foarte curate, usoare, modeste si lipsite de faima, poti sa le bei in cantitati mari, caci au un gust bun si prietenos de sat, de pamant, de cer si padure."

Era vara candva, eram la Omu cu cativa prieteni (foarte frumoasa iesirea! Si ce dor imi este de voi, Ioana, Cristi, Stefan, Andrelutza si Lucia... :D. We've got to do it once again!). Ne-am trezit cu fetele buhaite, zambind larg soarelui. Am imbratisat dintr-o clipire culmile muntoase si ne-am imbatat sorbind din albastrul infinit al cerului. Eram mai buni, mai fericiti... Eram cu totii acasa. Si astfel ma indreptam sa-mi beau cafeaua ce muta canapeaua, cand vad un copil intins, cu urechea lipita de pamant. Cumpar cafeaua si ma asez pe-un bolovan, privind tintit catre omuletul nostru. Si nu mai stiu de ce, mi s-a parut ca face ceva. Nu stau prea mult pe ganduri si il intreb daca s-a intamplat ceva, la care imi raspunde... "sshhhh... ascult glasul pamantului." Ar fi cuvinte, multe cuvinte de spus. Dar noi tot crestem, uitand de sentimentele primordiale, pline si autosuficiente, iar sufletele frumoase se transforma treptat in saci de cuvinte imprastiate pe un drum al intoarcerii. Fagaduim cuvinte pentru a nu simti ca furam un ideal prometeic atunci cand indraznim sa privim din nou cu ochii-suflet de copil.

Acestea sunt cateva ganduri rupte dintr-un intreg caruia nu-i intrevad marginile. Si cred ca nici nu imi doresc; ar fi trist sa ne stim viata, sentimentele si gandirea, cu binele si raul, un simplu cerc inchis. De aceea nu am nici pretentia la coerenta, la o linie armonioasa a textului. Iar mesajul ramane simplu... sa ne iubim pamantul, rauri-viata ce suntem.


"Si fara sa te fi avut vreodata aproape,
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape."