Si iubirea e, de prea multe ori, toamna...

De plimbari mi se face totdeauna dor. Un dor nebun... care imi ia pasii pe sus si ii poarta catre departarile spre care tind mereu, pentru ca nimic nu mi-e mai aproape decat departele.

Si iarasi pun un bocanc in picioare si calc pamantul in lung si in lat pentru a atinge stelele... "stelele mele, pe care niciodata nu le-am vazut". Daaaa, deunazi chiar m-am gandit ore in sir nu la reumatologie, ci la acest pamant, bietul pamant. Stateam cu privirea in pamant si tot trupul ghemuit pe pamant, iar cu gandul ma zvarcoleam undeva... spre miezul pamantului. Incercam sa inteleg de ce nu-l iubim la fel de mult precum iubim norii, luna si cu stelele, soarele si curcubeele. Si de ce nu ii inchinam la fel de multe ode lui, celui care nu ne paraseste nici macar cand inchidem ochii.

"Nu-mi pasa ca soarta mea pe Pamant,
putin din Pamant a avut"

Il ascundem pe unde se mai poate sub cladiri ce se inalta din ce in ce mai semet, sfrutand azurul, iar cei mai multi din noi uita ca vom ramane intotdeauna cei de jos si doar ai lui, ai pamantului. Il calcam zi de zi cu picioarele, ca doua punti mobile, de interes biologic si iubite cu netarmurire doar atunci cand, rapuse, ni se fac cunoscute. Dar e tarziu. Si iubirea e, de prea multe ori, toamna.

"Toamna nu cad frunzele
toamna cade numai toamna,
ca o frunza cade.
Stau si e toamna
si sunt frunza si cad pe Pamant."

Si imi este dor de pamantul de acasa, cu aerul sau de poveste si sentimentul timpului care sta in loc, cu oamenii care inca iubesc pamantul si alearga de dimineata pana seara in sus si in jos. Iar seara e atat de liniste incat simti ca aici e in sfarsit destul de departe pentru ca nimic rau sa nu se intample...

"Cel mai mult imi plac vinurile de tara foarte curate, usoare, modeste si lipsite de faima, poti sa le bei in cantitati mari, caci au un gust bun si prietenos de sat, de pamant, de cer si padure."

Era vara candva, eram la Omu cu cativa prieteni (foarte frumoasa iesirea! Si ce dor imi este de voi, Ioana, Cristi, Stefan, Andrelutza si Lucia... :D. We've got to do it once again!). Ne-am trezit cu fetele buhaite, zambind larg soarelui. Am imbratisat dintr-o clipire culmile muntoase si ne-am imbatat sorbind din albastrul infinit al cerului. Eram mai buni, mai fericiti... Eram cu totii acasa. Si astfel ma indreptam sa-mi beau cafeaua ce muta canapeaua, cand vad un copil intins, cu urechea lipita de pamant. Cumpar cafeaua si ma asez pe-un bolovan, privind tintit catre omuletul nostru. Si nu mai stiu de ce, mi s-a parut ca face ceva. Nu stau prea mult pe ganduri si il intreb daca s-a intamplat ceva, la care imi raspunde... "sshhhh... ascult glasul pamantului." Ar fi cuvinte, multe cuvinte de spus. Dar noi tot crestem, uitand de sentimentele primordiale, pline si autosuficiente, iar sufletele frumoase se transforma treptat in saci de cuvinte imprastiate pe un drum al intoarcerii. Fagaduim cuvinte pentru a nu simti ca furam un ideal prometeic atunci cand indraznim sa privim din nou cu ochii-suflet de copil.

Acestea sunt cateva ganduri rupte dintr-un intreg caruia nu-i intrevad marginile. Si cred ca nici nu imi doresc; ar fi trist sa ne stim viata, sentimentele si gandirea, cu binele si raul, un simplu cerc inchis. De aceea nu am nici pretentia la coerenta, la o linie armonioasa a textului. Iar mesajul ramane simplu... sa ne iubim pamantul, rauri-viata ce suntem.


"Si fara sa te fi avut vreodata aproape,
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape."