Si ma plimbam hai-hui, prin Piatra Craiului... (the 2-4th of October Fall)

Ca sa povestesc despre Crai nu e asa, orisicum. E un pic.. altfel? Si totusi incerc sa incropesc o istorioara despre locurile in care am ajuns weekendul trecut, avertizand inca dintru inceput asupra caracterului sau usor subiectiv, pentru ca - nu-i asa, "avem un singur Crai, ce-asteapta neclintit"..

Dupa tura din Galbinele, a doua zi, la 07:30 pornesc din nou cu trenul, impreuna cu Sandu (de la 9) .

"Unde mergeti? La Zarnesti. Urcati la Curmatura? Da. Si noi!" - si, uite asa, Alina si Cristi, vecinii nostri de compartiment, ne-au devenit colegi de drum. Vorba dupa vorba, nici nu ne dam seama cand ne trezim in Zarnesti, pe la orele 13:00. Si-atunci ma activez, mai e un pic si ajung dupa un an si ceva din nou la Curmatura!

La Gura Raului ne intalnim si cu my new-become "usual suspects" - George, Mihaela si Andrei. Ma bucur ca ne-am regasit pentru munte si inca relativ curand fata de tura din Parang.
Bem obisnuita cafea si, mai inspirati, ne pregatim de drum. Trecem de Prapastiile Zarnestilor si urcam pe banda albastra pana la Curmatura.




Ajungem curand (chiar prea curand) si nu ma mir sa regasesc ceata si o oarecare stare ante-ploioasa, curmand elanu-mi de a urca si Piatra Mica in aceeasi zi. E insa atat de liniste vineri seara la cabana si ne simtim bine. Ii revad cu bucurie pe Max, pe Sira si pe motanul din cabana (mancacios din fire, iubind pe oricine care intinde ceva pe paine).


Eu incep sa ma "prostesc", un lucru devenit obisnuinta, si fac o serie de fotografii cu palaria lui Sandu, ce a primit din partea-mi multe bile la fel de negre pe cat de tuciurie este si ea :) In urmatoarea poza incerc sa-l imit pe Clint Eastwood, mais ceci n'est pas une pipe!...


A doua zi planificasem sa ajungem la Ascutit prin Turnuri, insa m-am desumflat aproape complet cand la trezire am vazut ca ploua si totul este acoperit de ceata. What a girl to do? Ne hotaram in jurul orelor 10:00 sa facem o plimbare pana in Saua Crapatura, dar intentia era vadit de a incerca mai mult. Ma bucur de sustinerea si entuziasmul (am voie sa zic asa:D ) in special ale lui George si atunci... we dare for more!

("if you’re going to try, go all the way./ there is no other feeling like that./ you will be alone with the gods/ and the nights will flame with fire.")


Astfel, din punctul de Belvedere, o luam spre stanga, urmand marcajul cu punct rosu. Plecati cu bagaj minim, ma gandeam ca ne-ar ajunge sa urcam pana pe varful Turnu. Insa desi ploua, vremea ramane stabila si pragul de vizibilitate destul de coborat. Ajungem curand la peretele stancos de urcat, in dreptul caruia exista o portiune de grohotis. Incep cablurile, cred ca 3-4 la numar si le urcam fara probleme.


Iesim in creasta si urmam poteca ce in mare parte are traseu (cu numele Karol Lehmann ) prin padure, trecand prin saua Padinei Inchise; in jur de 12:30 suntem pe varful Turnu. Scoatem de pe unde se poate ciocolata pe care intr-un moment de inspiratie divina, am pus-o la loc de cinste in rucsac (nuu, aici nu-i vina mea).

In 20 minute suntem pe varful Padina Popii.


Ploaia da semne de oprire si toata ceata se lasa in jos, astfel incat crestele sunt bine luminate si ne bucuram de privelisti inedite. E ceva cu Craiul acesta, dincolo de cuvinte! Din Padina Popii pornim spre refugiul Ascutit, unde intalnim si alte persoane, respectiv pe Mihai si pe Iulian.





La Ascutit trecem din nou printr-un moment de cumpana, dilema (dizolvata insa curand) fiind daca ne intoarcem la cabana prin horn sau daca mergem in continuare spre La Om. Deznodamantul este ... vorba cantului: "S-ajungi la Om, cand ninge si cand ploua" (merci Ceakki!) . Si uite asa, din aproape in aproape, facem o tura de poveste pe cursul crestei nordice. Pana la Om urcam, respectiv coboram Timbalele (Mare si Mic), iar mersul devine din ce in ce mai greu, nu atat datorita traseului, cat datorita frumusetii si salbaticiei vailor si a crestelor invaluite in negura tomnatica.


Lui George i se face cald (?).


Mi-a ramas in minte pentru totdeauna acea "rupere de nori", ivindu-se pe cer o crapatura timida, albastru-cenusie, in neantul alb ce parea ca stapaneste toate intinderile. Nu mai stiu daca asta a fost inainte sau dupa ce am trecut de varful La Om, insa toti trei am ramas uimiti.


Dar iata-ne pe varful sus-numit:


De aici, incepem sa alergam pana la refugiu, cu gandul ca in sfarsit stam si ne hodinim un picut.


Pai de ce nu:


Desfacem harta si, impreuna cu George, evoc un tratat de pace, impartindu-ne teritoriul :) In fond, recapitulam traseul de intoarcere, care din punctul "La Table" imi devine o necunoscuta.


Si iar ne purcedem, incarcati de vise, dar in curand si de noroi, la drum. Coboram pieptis la firul ierbii pana la drumul marcat cu dunga rosie, ce avea sa ne duca pana la "La Table".


Eu si Sandu nu ratam cateva extensii periculoase ale membrelor inferioare prin iarba umeda, singurul care ramane sigur pe situatie este, bineinteles, George. Si totusi, murdaria este buna!

Trecem pe la refugiul Grind, unde facem intr-o clipa inventarul. Noaptea parea sa se instaleze curand si, deh, pentru orice eventualitate...


De la "La Table" incepe distractia. Ceata si atmosfera crepusculara nu ne ajuta foarte mult si, sporadic, mai pierdem marcajul triunghi rosu ce trece prin Poiana Vladusca spre cabana Curmatura. Continua prin padure, dupa care iesim in drumul forestier si in mers bland, odihnitor, suntem la cabana in jurul orei 20:00.

A doua zi, urcam pe Piatra Mica. Vremea este cu mult mai buna, inca de dimineata:


Priveliste de la monument asupra orasului Zarnesti:


Si, desigur, poz(n)a de grup:


Merita mentionat ca, la intoarcere, pe la jumatatea drumului ne dam seama ca mi-am uitat la Cruce aparatul de fotografiat. Sunt pe cale sa devin nu numai o babuta reumatica (povestea cu genunchiul), ci si amnezica. Or Andrei a creat un precedent in acest sens in urma cu un an cand, la randul lui, l-a uitat undeva pe Varful Mare, in muntii Retezat. Who's next?

Suntem inapoi la cabana si coboram spre Zarnesti prin poiana Zanoaga, pe la Fantana lui Botorog, relativ intregi. Iata ca am terminat povestea aceasta lunga, dupa multe intreruperi de conexiune. Carari cu soare, cum se spune!



"Se spune ca timpul este o Lethe; insa aerul departarilor este si el un fel de elixir, iar daca efectul sau este mai putin desavarsit, in schimb e cu atat mai rapid."
Thomas Mann - "Muntele vrajit"

Unde fugim de acasa? (Valea Galbinele!)

...M-am reintors de pe munte cu povesti noi si vechi, de acolo de unde se impletesc ele cel mai bine:) Cu fiertura pe aragaz, gasesc un pic de ragaz sa ma pun pe scris, de-ar fi si inspiratia pe masura :d
Un titlu mai potrivit ar fi fost "Unde fugim de Bucuresti?", dar n-am putut sa ma abtin de la o exacerbare lirico-epica (si nici sa parafrazez cumva formula originala, crezand cu convingere in ordinea magica prestabilita a cuvintelor), "victima" cazandu-mi de data asta simpaticul Marin Sorescu. Stia el ce stia!

Una peste alta, pe 1 ale lui Brumarel anno domine 2009, la obisnuitul personal de 06:15 ruta Bucuresti-Brasov, ne adunam un pic trasi la fata de somn eu, Ceakki si Andreea. Obisnuit? Parol, avem tren personal nou! Si deosebit de incomod pentru practici-ritual cu care inainte ne desfatam, adica fragmente de somn furat inainte si dupa traseu.
Din Breaza ni se alatura Fane, bine odihnit si pus pe sotii.


Ajungem cu "doar" o ora intarziere in Busteni, unde ne intampina o vreme nu tocmai dorita. Bucegii se ascund in spatele unei perdele dense de ceata; combinat cu un cer innorat, rezulta aparent nu prea multe sperante pentru tura noastra. O luam totusi cu cantec la pas, sa ajungem macar pana la refugiul Costila.

Urmam traseul clasic ce porneste din dreptul strazii Valea Alba. Urcam prin padure, prin ceata ce se dovedeste nu foarte greu de strabatut, devenind totusi din ce in ce mai opaca. Multor iubitori de munte li se pare foarte plictisitor mersul prin padure (no comment), insa nu ar avea cum sa nu incante splendoarea tomnatica ce se deschidea atat de vie, in ciuda vremii capricioase.



Dintr-un punct de Belvedere ar fi trebuit sa se vada Crucea de pe Caraiman, dar am bifat la intoarcere. Trecem pe langa una dintre intrarile clasice in Valea Alba (la care tot visez, dar ma fac eu mare!), care ar arata cam asa :

Deci sa nu uitam copacul inciupercat.

Mersul este usor. Devine un pic anevoios vreo jumatate de ora pana la intrarea in Valea Costila, insa niste oameni cu buna credinta au lasat in drum o bancuta minunata, pe care n-am rezistat sa nu o bagam in seama pentru un sfert de ora, timp in care am ras cu si de Fane:



Tot urcand, devenim dezorientati de multitudinea de potecute (ce duc catre o multitudine de posibilitati de traseu din care of course numai una era potrivita scopului nostru). Ceakki, ca un adevarat sef de trib, isi reia atitudinea serioasa si, ajutat de memorie, intr-un final isi scoate colegii din impas.


Traversam Valea Costila pierduta in ceata si ajungem la refugiu.



In timp ce mancam, ne gandim ce am putea face. Putem ramane si sa ne cataram sau sa incercam marea (muntele) cu degetul, adica sa urcam ceea ce ne-am propus. Imi ard talpile si insist insiduo-elegant sa alegem a doua varianta, chiar si pe ceata si pe rece cum era. Aveam totusi norocul ca nu plouase inainte si roca era uscata. Dupa ce strangem masa, avem o surpriza de proportii: ceata coborase si soarele stralucea ca in prima zi a Facerii (sau a doua, sau a treia?). God is good!

Muntii Baiului, catre care exista o minunata priveliste din Costila, se vad acoperiti cu spuma din lapte. Suntem impresionati si, dupa ce ne pregatim din nou de drum, pornim cu entuziasm.



(Stiu ca nu va intereseaza, dar ciorba mea e gata).

La iesirea din Valea Costilei intalnim acest minunat arbust, caruia i-am facut multe "portrete".


Nu mai e mult pana la intrarea in Valea Galbinele, strajuita de o trecere pe lant.


Aici ne hotaram sa "facem" Valcelul Secundar al Vaii Galbinele, mai usor decat firul ei principal. Incepe un fel de joaca de du-te-vino cu ceata care urca amenintator, dar coboara pana sa ajunga la varful bocancilor nostri.


Urcam Hornul dintre Fire si avem in fata cateva saritori lipsite de dificultate, care-mi plac si ma fac sa-mi doresc si mai mult (data viitoare ne luam timp pentru firul principal!).



Mi se termina bateriile la camera si o iau pe a Andreei. Tot urcand, surprind peretele Vaii Galbene in stanga si undeva in dreapta Ceak ne arata Coltii Galbinelor.


Ajungem la Hotel Galbinele - de mii de stele, cum spune reclama!


De aici, mai avem cam jumatate de ora de urcat si ne aflam in Strunga Galbinele, unde suntem intampinati de un vant puternic si de peisaje cu adevarat rupte din rai.

Hornul Coamei (ce se inalta spre Braul Mare al Costilei, sper ca am retinut bine):


O superba priveliste spre varful Omu:


Admiram si valea Scorusilor si apoi ne intindem impliniti in iarba, fara sa tinem cont ca timpul trece in defavoarea noastra.


Mi-a placut extrem de mult si, desigur, ramane un traseu de deschidere catre altele, pentru data viitoare; sper eu nu prea departe de acest moment. Acum ne intoarcem insa pe acelasi drum, in pas alergator catre acceleratul de 18:20. Cum nu se putea mai bine, are intarziere tot o ora. A doua zi, plec nerabdatoare in Piatra Craiului, dar despre asta in episodul urmator :)

"There's a cruel world for small things
With eyes, so curious,
but in between,
You can be happy."

Tango de la Menade

... S-a intamplat sa am din nou timp la dispozitie. Sau mai bine spus, o lipsa de inspiratie sau un non-chef de a mi-l umple, nu neaparat constructiv, cu ceva. Astfel, scot nasul din maldarul de cursuri de chirurgie ce schiteaza, cu siguranta perenitatii (iluzorii), toata informatia pe care un student obisnuit trebuie sa o cunoasca pentru a-si mari o nota "rusinoasa" obtinuta candva in noiembrie anul trecut. Si bineinteles, tot ce trebuie sa se stie pentru a se asigura un viitor glorios tasat cu lauri si garoafe ofilite, insa
multe, pe care doar o munca cinstita si sincera le
va aduce, asa cum se intampla cand visam scurt, dar frumos.

Am petrecut un weekend oarecum lung in Bucuresti, renuntand la ideea de a mai urca pe undeva, cum planuisem candva. Am observat de pe margine cum vara s-a scurs intr-o toamna ploioasa si mohorata si treptat, aliniate in sir paralel, toate s-au pornit sa-mi vorbeasca despre sfarsit. In seria "The End" s-a inscris poate si "Tangou final", de Mario Diament.

Impreuna cu Ana si alte doua colege de breasla de la Facultatea de Medicina din Cluj, respectiv Anca si Andreea, ne trezim relativ devreme pentru o dimineata de duminica si la ora 11, dupa o mica fataiala specifica sexului feminin, ne postam in fata Teatrului Evreiesc. M-am rugat vazand cladirea sa nu aiba loc un cutremur atat de curand incat sa fim scoase dezintegrate dinauntru. In acelasi timp am zambit, pentru ca lucrurile vechi au ceva care ma fac sa le simt foarte apropiate, aproape confundate cu altceva esential din mine. Suntem intampinate cu ospitalitatea sincera pe care numai in teatrele mici si oarecum uitate o intalnesti, dupa cum bine a remarcat Ana.

Inauntrul teatrului se pastreaza nota si parfumul inchis al spatiilor nerenovate, unde erodarile si micile imperfectiuni strecurate in arhitectura clasica, luminata slab, sugereaza cu nostalgie pulsul vivace al multimii de evenimente avute loc, ca niste riduri fine pe un chip candva neted.
Publicul este insa putin. Ca spectator ma bucur, ma gandesc ca sporeste intimitatea, insa ca artist trebuie sa fie descurajant, ceea ce nu am citit insa pe fata Maiei Morgenstern (Valeria Duran) sau a lui Tudor Istodor (Diego). Desigur, reprezinta o dovada de profesionalism, prima dintr-o serie care a urmat.

Decorul de living vechi este marcat de prezenta obsedanta a unui tablou de dimensiuni mari, din care nu zambeste sardonic un fel de Dorian Grey stalcit, ci radiaza o figura tanara, imbracata opulent, cu aer de diva. Valeria Duran, imbracata intr-o rochie veche de seara din anii '20-'30, coboara trepte si spune tanarului Diego ce priveste tabloul - "Femeia la care te uiti... nu mai exista!".

Piesa, destul de lunga, se concentreaza in jurul destinului unei actrite uitate sau poate a unei intregi vieti uitate. Este o piesa in primul rand de idei, de confruntari cu stigmate vulnerabile dinauntrul sufletesc, oferind conjunctura prin care refulezi ceea ce altfel ramane bine impresurat, din cand in cand ridicand doua degete si dandu-ti dureri de cap.

Valeria este, dar mai ales vrea sa fie, o femeie puternica, dominatoare, sigura. Si singura. Candva a fost o actrita stralucitoare, cu tot Universul la picioarele ei, dar alege sa se retraga subit in urma cu 20 ani, traindu-si existenta (sau in-instenta) intr-o camera de hotel, simtindu-se parasita si din ce in ce mai ruginita. Treptat, ea releva murdaria si dezolarea din spatele gloriei si atunci imi amintesc un citat din Quo Vadis (Henryk Sienkewicz)- "Deseori vestmantul stralucitor acopera rani adanci". Diego, un tanar jurnalist cu multiple tare psihiatrice, este fascinat de filmele ei inca din frageda, dar trista copilarie, semnificand ferestre terapeutice catre o lume in care ar fi vrut sa creada. El este inca legat printr-un cordon ombilical virtual de o mama pe care n-a putut s-o aiba, in acelasi timp destinul Valeriei ramane urmarit de copilul pe care nu l-a putut avea niciodata, nepotrivindu-se unei muze ce se vindea atat de bine. El merge la psihiatru de 5 ani, iar ea este convinsa ca in dormitor se gaseste un om ucis de ea. Intr-un cadru trist, realitatea ramane suspendata deasupra aburilor de alcool ce faciliteaza impletirea firelor nebuniei celor doi, ca intr-un tangou. Ultimul tangou.