Tango de la Menade

... S-a intamplat sa am din nou timp la dispozitie. Sau mai bine spus, o lipsa de inspiratie sau un non-chef de a mi-l umple, nu neaparat constructiv, cu ceva. Astfel, scot nasul din maldarul de cursuri de chirurgie ce schiteaza, cu siguranta perenitatii (iluzorii), toata informatia pe care un student obisnuit trebuie sa o cunoasca pentru a-si mari o nota "rusinoasa" obtinuta candva in noiembrie anul trecut. Si bineinteles, tot ce trebuie sa se stie pentru a se asigura un viitor glorios tasat cu lauri si garoafe ofilite, insa
multe, pe care doar o munca cinstita si sincera le
va aduce, asa cum se intampla cand visam scurt, dar frumos.

Am petrecut un weekend oarecum lung in Bucuresti, renuntand la ideea de a mai urca pe undeva, cum planuisem candva. Am observat de pe margine cum vara s-a scurs intr-o toamna ploioasa si mohorata si treptat, aliniate in sir paralel, toate s-au pornit sa-mi vorbeasca despre sfarsit. In seria "The End" s-a inscris poate si "Tangou final", de Mario Diament.

Impreuna cu Ana si alte doua colege de breasla de la Facultatea de Medicina din Cluj, respectiv Anca si Andreea, ne trezim relativ devreme pentru o dimineata de duminica si la ora 11, dupa o mica fataiala specifica sexului feminin, ne postam in fata Teatrului Evreiesc. M-am rugat vazand cladirea sa nu aiba loc un cutremur atat de curand incat sa fim scoase dezintegrate dinauntru. In acelasi timp am zambit, pentru ca lucrurile vechi au ceva care ma fac sa le simt foarte apropiate, aproape confundate cu altceva esential din mine. Suntem intampinate cu ospitalitatea sincera pe care numai in teatrele mici si oarecum uitate o intalnesti, dupa cum bine a remarcat Ana.

Inauntrul teatrului se pastreaza nota si parfumul inchis al spatiilor nerenovate, unde erodarile si micile imperfectiuni strecurate in arhitectura clasica, luminata slab, sugereaza cu nostalgie pulsul vivace al multimii de evenimente avute loc, ca niste riduri fine pe un chip candva neted.
Publicul este insa putin. Ca spectator ma bucur, ma gandesc ca sporeste intimitatea, insa ca artist trebuie sa fie descurajant, ceea ce nu am citit insa pe fata Maiei Morgenstern (Valeria Duran) sau a lui Tudor Istodor (Diego). Desigur, reprezinta o dovada de profesionalism, prima dintr-o serie care a urmat.

Decorul de living vechi este marcat de prezenta obsedanta a unui tablou de dimensiuni mari, din care nu zambeste sardonic un fel de Dorian Grey stalcit, ci radiaza o figura tanara, imbracata opulent, cu aer de diva. Valeria Duran, imbracata intr-o rochie veche de seara din anii '20-'30, coboara trepte si spune tanarului Diego ce priveste tabloul - "Femeia la care te uiti... nu mai exista!".

Piesa, destul de lunga, se concentreaza in jurul destinului unei actrite uitate sau poate a unei intregi vieti uitate. Este o piesa in primul rand de idei, de confruntari cu stigmate vulnerabile dinauntrul sufletesc, oferind conjunctura prin care refulezi ceea ce altfel ramane bine impresurat, din cand in cand ridicand doua degete si dandu-ti dureri de cap.

Valeria este, dar mai ales vrea sa fie, o femeie puternica, dominatoare, sigura. Si singura. Candva a fost o actrita stralucitoare, cu tot Universul la picioarele ei, dar alege sa se retraga subit in urma cu 20 ani, traindu-si existenta (sau in-instenta) intr-o camera de hotel, simtindu-se parasita si din ce in ce mai ruginita. Treptat, ea releva murdaria si dezolarea din spatele gloriei si atunci imi amintesc un citat din Quo Vadis (Henryk Sienkewicz)- "Deseori vestmantul stralucitor acopera rani adanci". Diego, un tanar jurnalist cu multiple tare psihiatrice, este fascinat de filmele ei inca din frageda, dar trista copilarie, semnificand ferestre terapeutice catre o lume in care ar fi vrut sa creada. El este inca legat printr-un cordon ombilical virtual de o mama pe care n-a putut s-o aiba, in acelasi timp destinul Valeriei ramane urmarit de copilul pe care nu l-a putut avea niciodata, nepotrivindu-se unei muze ce se vindea atat de bine. El merge la psihiatru de 5 ani, iar ea este convinsa ca in dormitor se gaseste un om ucis de ea. Intr-un cadru trist, realitatea ramane suspendata deasupra aburilor de alcool ce faciliteaza impletirea firelor nebuniei celor doi, ca intr-un tangou. Ultimul tangou.