... E adevărat că dacă pentru a fi fericit nu contează locul in care te afli, atunci cu siguranţă veşnicia s-a născut şi va dăinui intotdeauna acolo sus, pe munte! Şi dacă majoritatea oamenilor nu sunt preocupaţi decât ca să trăiască elementar şi anodin, iar "
puţina libertate care le mai rămâne ii inspăimântă atât de tare, incât fac tot posibilul ca să scape de ea" (Goethe), atunci noi suntem alcătuiţi din altfel de plămadă... pentru că noi ne descurcăm atât de bine in iţele libertăţii incât ne confundăm de la suflu până la viscere cu ea. Orice altceva, intrevăzut de acolo de sus precum o părere devine prea puţin, umil de trecător şi fără importanţă.
De data asta o să vă bombardez in adevăratul sens al cuvântului cu
fotografii... nu am fost deloc in stare să selecţionez cu stricteţe, povestea pe care v-am pregătit-o fiind
trăită atât de intens şi de plin de viaţă, incât nu merită să uităm niciun moment! Mă gândesc că şi firul de iarbă bătut de vântul din sud poartă cu sine o istorie, iar noi privindu-l am inţeles câte ceva... şi poate că ar sugera mai mult decât toată călătoria noastră. Însă povestea lui nu se transmite... pe ea o aude şi o cuprinde doar cel ce urcă spre creste mereu, spre soare mereu.
Pe unde am umblat? Păi, s-o luăm uşurel...
sâmbătă, 3 aprilie 2010: Bucureşti - Cheia - Muntele Roşu - La Răscruce - Creasta Zăganu (cu vf Gropşoarele) - Cheile Pârâului Alb - Poiana Stânii - poiana de campare :D;
duminică, 4 aprilie: pasul Boncuţa - Poiana Tabla Buţii - Cimitirul Eroilor - Munţii Siriului (Culmea Tătaru, cu Vf Tătaru Mare) - Poiana Dosu Muntelui - Şaua Poarta Vânturilor - Lacul Vulturilor (cabană);
luni, 5 aprilie: Poarta Vânturilor - marcaj dungă roşie - Băile Siriu - Lacul Siriu - Nehoiu (- Bucureşti). In total, in jur de 35 km.... wow!
Dar cine a umblat? Cati, Ciri, Miky, Luin, Andrei I, Sem, Alexandra, Delia, Bogdan xmmd, Gabi, eu :D, Sandu, altfel spus cei mai true apostoli ai muntelui, cel putin de Paste.OK, dar de ce am umblat? Pentru a Paşte fără miel, but still closed to the Gods! [Bunica tocmai a bagat ochii in laptop şi citind ea motivaţia de mai sus, spune "
Ştii ce face un cal când intră intr-un lan de cannabis? ... Paşte fericit!" =)) ]
Sâmbătă, 3 aprilie: Ne intâlnim in jur de ora 6:00 (cine se scoală devreme, ajunge!:) ), din păcate făr' de
Xana, pe care providenţa a oprit-o acasă. Nici
Gabi nu se "grăbeste" să se infiinţeze, insă fiind cu un picior mai inspirat, se urcă in următorul microbuz şi reuşeşte să ne ajungă din urmă. Astfel, ne urcăm (voyage, voyage!) in maşină, iar la
Valenii de Munte, in timp ce eu nu ratez momentul pentru a cumpăra cei mai buni covrigi de pi lume, ni se alătură frumoasa
Cati insoţita de
Pişcotul ei... de sorginte Ibanez-a :D. Suntem in
Cheia cât ai inchide un ochi obosit şi ne milogim caracteristic de şofer ca să ne ducă până la intrarea pe traseul spre Muntele Roşu... Păi cum să ne rezisti?
Iată-ne dintr-un foc la
Muntele Roşu, unde ii aflăm cu bucurie pe
Luin si pe
Sem, noul nostru prieten, de origine tocmai belgiană (chocolate, beer and from now on... wonderful people!). După multe imbrăţişări, cântăcim ceva, dănţuim, mâncăm câte ceva, dar cel mai important.. facem cunoştinţă cu un nou ritmo. E vorba de
"Pony, Pony", la fel de vibrant ca şi deja celebrul Chipi-Chipi si pe care abea ajjjtept să il promovăm ubicuitar răspândit prin univers :D Însă până atunci, ţineţi minte un sfat:
"If you wanna ride, don't ride the fat pony!"
"Hai băieţi, să mergem!" hihi, păi dacă nu m-am săturat eu de mine să tot spun asta :P Şi chiar ne pornim la drum, insă .. surprise! Se pune, maică, pe un ropot de
grindină, ce nu ne sparie in niciun fel. We've got to do it :D Şi totuşi, urarea de "Crăciun fericit!" nu mai mira pe nimeni.
Se opreşte, până să ajungem la staţia seismică şi intâmpinăm improspătaţi primavăra, in faţa noastră deschizându-se poieni largi cu ghiocei şi brânduşe. Facem pauze lungi şi dese, râdem, parodiem şi ne ingrămădim unii in alţii, cu gândul la Gabi ce avea să prindă gaşca din urmă.
Ne facem curaj să inaintăm puţin câte puţin, dar desigur nu ne omorâm prea tare (incă :D) şi ne tăvălim cum avem ocazia in iarba mare. Spre Tigăile Mari şi vârful Ciucas se vedea zăpadă mare şi stâncile ce se ridică semeţ asemenea unor dolmene arhaice, curând cuprinse de o ceaţă densă. "
Pietrele dau din aripi cel mai incet", spunea Stănescu. Insă ele dau din aripi din totdeauna, pentru totdeauna.
Curând, guess what, ni se alătură Gabi! Incântaţi să ne aflăm in sfârşit cu toţii, pornim cu adevărat la drum...
into the wild. Se aşterne ceaţa, zăpada devine din ce in ce mai mare, dar incă nu foarte mare. Mergem tot inainte şi ajungem curând
"La Răscruce"....
... şi de aici până pe
vârful Gropşoarele, desigur cu un soi de ninsoare in cârcă, ce personal mă incântă :)
Nu stăm prea mult, insă cum minunile se ţin laţ, nici de data asta nu suntem surprinşi că perdeaua grea de ceaţă se ridică de parcă nici n-ar fi fost, iar in jurul nostru se deschid frumuseţile Zăganului, dând un suflu nou la mers.
Eu şi Luin ne distrăm compunând versuri in tandem, iar din când in când mai facem câte o scurtă pauză, pentru vreo stâncă ce ne atrage atenţia şi ne aţâţă dorinţa de a ne cocoţa pe vârful ei. In foto le aveţi pe
Ză most
Chipi Chipi Girls, adică eu şi Miki, luându-şi zborul, rămas totuşi cu picioarele pe pământ :)
Trecem de
"La lanţuri" şi, după
vârful Zăganu, incepem să căutăm cu privirea marcajul triunghi albastru ce avea să ne coboare pe
Cheile Pârâului Alb până in
Poiana Stânii.
Luin-Ochi Ager (sau Mâini-Dibace :P, inside joke, insă nu m-am putut abţine, prietenii ştiu de ce!) vede primul marcajul jos in vale şi incepem pogorârea de-a lungul lui. Ca orice vale, este desigur plină de zăpadă afânată, aşa că cei mai inspiraţi dintre noi ce nu şi-au dat jos suprapantalonii se bucură de ei pentru a aluneca pe fund. Ferice de ei! Eu insă m-am afundat bine in omătu-i mare, am alunecat pe burtă şi in tot felul de alte poziţii contorsionate, iar dacă astăzi mă ştiţi intreagă, atunci se cheamă pe bune... minune! :P
Răsuflu uşurată când ajungem jos, yu-huu! Dar ce-i aici, toamnă?
Nu, nu, nu, ne-am "speriat" dejaba! Intâmpinăm cu drag o poieniţă cu o mulţime de vestitori parfumaţi, altfel spus ghiocei şi brânduşe, de unde mi-a fost foarte greu să-mi mobilizez sinele, dar şi prietenii, ca să ne continuăm marşul... Incă mă gândesc cu duioşie la acea bucăţică de rai, iar dorul nu se dezminte nici el să crească precum un clopoţel mov stropit de ploi in fiecare dimineaţă.
Poiana Stânii este de fapt o depresiune foarte largă, iar noi trecem pe lângă cabana de vânătoare de aici şi ne intrebăm cam pe unde ar fi Tabla Buţii. Deja se inserează, sunte infriguraţi, ne e foaaame, we just want a home... Hey, dar cine-i that guy dressed in red? Ciriiiii!!!!
Chipi-Ciri,
aaaa! "
Ce faceti, bai? " Îmbrăţisări, pupături... tiii, ce mai, ne-am însufleţit de-a binelea. Ciri al nostru venise cu o maşină (deh, se respectă) şi după o mini-incursiune prin Cheile Văii Stânii, ne-a aflat pe noi :) Yu-piii! Ne sfătuieşte să nu urcăm in Tabla Buţii, fiind situată la altitudine şi ne-având apă prin apropiere; "
Dar stiu eu un loc numa' bun!". Şi cum tot ce-i bun se lasă aşteptat, mergem, tată, mergem până acolo, incat pe drum eu si celelalte mândre aveam deja fantezii: "
Trebuie că ne aşteaptă o căsuţă caldă, fântâni de ciocolată, masaj la tălpi"....
Nimic din toate astea, insă intr-adevăr locul a fost minunat pentru campare :D. Intindem căsuţele aduse in spate, strângem lemne, nimeni nu stă "cu limba-n gură", cum spune tata :)). Facem focul, infulecăm cu poftă de nedescris bunătăţi de la unul, de la altul, facem ceai "Fruit Love" la primus...
Şi dăm drumul cântecului de munte, in spartul unei seminţe, nu care cumva să uităm de unde venim :))
Heeey, somn de voie. Mă mai trezeam din când in când cu vuietul râului in cap şi cu suspinul unei
Miki adormite (ce visai tu, oare?), insă per total ne-am odihnit cu toţii numa' bine.
Dau trezirea de dimineaţă pe la 7 juma şi cu chiu, cu vai, ies rând pe rând capetele de prieteni de prin corturi. Cam frig, nu-i aşa? Punem repede de un ceai care să ne intremeze. Întindem izoprenul, papa bun (Ciri ne-a facut salată ca la mama acasă), ia-o pe Miki de unde nu-i... hehe, s-a băgat in sac la somn. As Sem was saying, "
She's the sleepyheads' champion" :)) Până să strângem
căsuţele, primim bucuroşi soarele printre noi. Zdrăngănim Pişcotul, wow...
Sem cu al său lovely
Katie song (
The Libertines) ne-a vrăjit şi ne-a imbrăţişat intr-un dans care probabil o să ajungă curând pe utub :) Dar si
Cati a fost, ca intotdeauna, la inăltime. Incet, incet, ne pregătim pentru o nouă zi de mers. Dar mers, nu glumă :)
Come with us!
Nu pentru că ar avea vreo treabă, dar e duminică şi in acelaşi timp urcăm până in
Pasul Boncuţa, mai leneş ca de obicei. Aici ne oprim şi asemeni Dochiei, lăsăm straie dupe straie de pe noi, desfacem cele mai zglobii punguţe de jeleuri devenite cu mult înaintea mea arhetipul fiecărei ture montane in cadrul A5. Mmmm.... şi poftă bună! In poza de mai jos, pesemne Ciri imi furase porţia. Las' că vezi tu! :D
De aici, purcedem intr-un urcuş serios ce ne duce până in
Tabla Buţii, o pajiste ce se intinde hăt in lung şi in lat, unde ne oprim pentru ceva mai mult timp :)
Astfel, vizităm
Cimitirul Eroilor, o oază imbrădită ce aduce aminte de omenire, aşa pierdută in toată acea largă pustietate. Aici sunt "cazaţi" pentru veşnicie eroii ce au luptat pe aceste meleaguri, cu sârg şi drag de patrie, in primul război mondial. Fotograficioşii noştri nu se dezmint să "tragă cu tunul" cadre peste cadre.
.... Ne intoarcem la locul unde ne-am lăsat rucsacii să se perpelească la soare şi, de ce nu, ne alăturăm.. senzaţiei :D
Dar nu suntem singuri, nici să vă gândiţi. E loc destul sub soare pentru oricine, so...
Că tot vă povesteam despre
jeleuri mai sus... Don't take me that serious:) :
"Hai prieteni, hai să mergem!" se aude din nou gura mea. Grea "meseria" de organizaciudad :P Şi ne pornim să cucerim
culmea Tătaru din munţii Siriului, ce se intinde lin, molcom, precum o duminică din viaţa unui pensionar nostalgic. Let the wind blow into my face and here we go!
Ne oprim din când in când, admirăm intinderile paşnice, iar Miki ne incântă cu flautul ei... fermecat!
De pe culme...
coborâm in pădure, unde aflăm o zăpadă inaltă. Din nou lenea mă opreşte la timp pentru a-mi pune supra pe mine, aşa că, dragii mei, mă afund din nou "pân' la gât" in omăt. Mergem, mergem... lung, cât o zi de post. Pădure, pădure nebunăăăăă.....
Ultima porţiune, până in
Dosu Muntelui o urcăm pieptiş, bătând trepte in zăpada ingheţată. Aflăm aici nişte urme imense din labă de ursache, ptiu, n-aj vrea vreodata să-l văz in ochi, la cât de mare părea să fie!
Mai jos, ne uităm in zare după restul echipajului, in mare parte masculin de felul lui.
Se cam inserează. Dosu muntelui este iarăşi o şa largă, unde aflăm o stână. Stau un pic in cumpănă, oare n-ar fi bine sa rămânem aici? Alung totuşi gândul şi zic să mergem 'nainte. Că 'nainte era mai bine :D
Intrăm din nou in pădure şi ieşim la troiţa din
Poarta Vânturilor... hehe, despre locul acesta v-am mai povestit cândva, intr-o postare din vară :)
Iar de aici mai facem cam jumătate de oră până la Lacul Vulturilor. Se inserează de-a binelea, iar peisajul de la lac incântă pe toţi muntăciosii din grup :) Eu am spus-o de mult, este printre cele mai iubite locuri din Carpaţi. Şi de fiecare dată când ajung, dragostea creşte şi mai mare, şi mai mare.
Aici era o panta interesantă şi inzăpezită pe care, in sfârşit, m-am lăsat şi eu pradă alunecuşului pe fund. Yu-piiii!
Intrăm in cabană, curând facem focul (Ciri din nou de serviciu :D ) şi intindem hainele ude in jurul sobei. Mă bucur totuşi că ziua nu şi-a inchis de tot pleoapele şi reusesc să mai fur o scurtă plimbare in jurul lacului. A walk to remember.
Facem ceai, supă şi tot felul de combinaţii nebănuite gen shaorma; eu zic că nu mai mânc chiar să pleznească pântecul, dar ce să-mi fac dacă-i bun de te lingi pe deşte? :P Ne intindem la masaj şi, cu ultimele puteri, ascultăm cântecul târziu al lui Sem, la lumina oacheşă a unui felinar. Obosiţi, plutitori peste toate, adormim spre miezul nopţii.
Luni ne trezim tot pe la jumătatea lui 7. Ce zi frumoasă! E cald si frumos incă de dimineaţă. După ce mâncăm şi ne strângem bagajul, facem curăţenie lună prin căbănuţa ce ne-a găzduit cu atâta prietenie. Facem poze trăznite la lac (xmmd, we still wait for you!) şi ne pornim, cum altfel, la drum!
Nu, nu pe acolo! Dreapta, mes amis!:P Cred că asta vroiam să zic mai jos:
Şi din nou, pe derdeluş. Hihi!
In pas mărunt :), dar grăbit, coborâm până la
Băile Siriu, ce coincide cu coada Lacului Siriu şi pe unde niscaiva familişti petrec un Paste "de invidiat" la cabana Valea Neagra. Probabil că tot aceşti stimabili exponenţi ai civilizaţiei au lăsat gunoaie pe traseu, iesiţi intr-o plimbare romantică vreun kilometru in spatele cabanei. No more comments.
Trecem puntea şi, ca un făcut, apare tata cu maşina in portbagajul căreia se ascunde masa noastră de Paşte.
Happy Easter, everyone! Mmm, vinul 'cela de la bunicul din Moldova mă ameţeşte plăcut... şi nu numai pe mine :D
Urcăm până la stradă unde ne aşteaptă deja prietenul meu, Alin, cu micro-microbuzul lui :D Din fericire, incap rucsacii şi majoritatea echipajului chipitimpist, iar eu, Miki, Sem, Sandu si Gabi rămânem in maşina lui tata, cântând şi chiuind până la Nehoiu, cu capul scos pe fereastră!
We're so madly went mad! :) 
In Nehoiu, mai avem jumătate de oră pentru a ne lua rămas-bun, simţind de pe acum dorul ce va năpusti asupră-ne in curând. A fost frumos, dragii mei! Cineva zicea că-i vis, iar altcineva... "Nu, nu e vis, aceasta e realitatea!", iar eu vă îmbrăţişez pe amândouă, vis şi realitate :)
După ce Bucureştiul pleacă, rămân impreună cu Sem, Ciri şi Alin la o cola-bere, până la autobuzul de Braşov ce avea să-i ducă şi pe ei. Eu ma aflu pentru incă puţin din vacanţă acasă, la
Nehoiu, unde mă incalecai pe-o şa şi vă spusei povestea aşa! :)
Mulţumiri pentru
Ars Photographica:
Sandu (cel mai neobosit camarad de munte al meu:) ),
Cati + Ciri (= love :D),
Miki (fotografia cu brânduşele) şi io, pe ici, pe colo :P Aşteptăm pe
XmmD, Gabi, Luin să işi reverse şi ei recolta!
"De-acum intâmplă-se cu mine ce s-o intampla, nu voi putea spune că n-am gustat bucuriile, cele mai curate bucurii ale vieţii!"Goethe -
Suferintele tanarului Werther
