Other.wheres: Braul de Mijloc

Uite ca fac ce fac si tot la Piatra Craiului ma intorc :) Nu stiu pentru altii cum este, insa eu cand ma gandesc (si ma tot gandesc) la tot ce presupune sanctuarul acesta din piatra, inconjurat de poieni cu paduri intinse hat-hat spre miazazi si miazanoapte, ma cuprinde un tremor retinut, insa existent, de uimire, curiozitate si dorinta. Asa ca nu stau prea mult pe ganduri atunci cand, topindu-ma sub arsita lui iulie in Vama Veche, primesc un inopinat telefon de la Cioc, prieten cu care nu m-am mai vazut cam de un an. ....Iar de aici incolo, ati ghicit desigur, se intampla ca si prin alte parti, ca si cu alte ocazii, astfel ca obisnuita interogatie "Mergem saptamana care vine in Crai?" se dizolva practic intr-o propozitie cert enuntiativa, daca nu chiar imperativa. Mergem! Mergem in Crai! \:d/

M-am gandit sa crut pe cei cativa prieteni-cititori ai acestor povestioare de lungile preludii literare ajunse aproape expletive (ma farmeca acest cuvant, de curand "achizitionat", si de dragul lui chiar va scutesc de o introducere stufoasa:)) ), asa ca voi intra direct in tema zilei de azi. Sau mai bine zis a zilei de miercuri, 21 iulie, cand la ora 8 deschid anevoie ochisorii, intind molcom bratele si, lasand razele de soare sa risipeasca panza fina de paianjen pe care tes noapte de noapte vise, ganduri si promisiuni, ma dezmetiesc usor si-ncep sa ma agit ca un cuc de perete. Trezirea, e ora oooooopt!

Suntem la refugiul Spirlea, unde am ales sa dormim cu o noapte inainte. Punem rapid de o cafea la primus; Dumnezeule mare, nu stiu ce m-as face fara ea! Parca si acum, cand scriu, simt in nari aroma amaruie de boaba ras-coapta, desprinsa alene in fuioare translucide dintr-un mic univers lichidian de un negru atat de incantator diminetile, uneori si serile... si-mi vine sa va povestesc mai cu drag ;)

Pornim la drum, dupa ce ne sfatuim in privinta traseelor cu alti cativa drumeti sositi intre timp la Spirlea. Avem de gand sa ne prindem la joc in Braul de Mijloc, o veche nazuinta de-a mea si nici ca se putea sa am companie mai buna decat cea a lui Ema cel care, ca si mine, este un fel de doctor, dar in ale muntelui si in special "in ale Pietrei Craiului", cum ne place sa glumim:) Astfel, nici nu-mi inchipuiam eu punandu-mi deja bocancii in picioare ce lectie o sa primesc in cursul zilei, cate si mai cate denumiri de care am sa aud (prea multe o data pentru un om ce n-a luat in viata lui lecitina)... incat odata cu lasarea cortinei am trait senzatia ca nu exista stanca fara sa-si fi primit candva botezul din partea cate unui iubitor al muntelui.

Ajunsi la intrarea in Padina Lancii, facem un scurt popas pentru ceea ce englezii numesc un brunch, adica o masa intre breakfast si lunch, improvizata chiar acolo, intre pietre. Bucurand stomacelul si dandu-si in sfarsit consimtamantul pentru drum, pornim in sus pe vale.

Pe Padina Lancii am mai urcat tot cu Ema-Cioc acum vreo doi-trei ani, pe la mijitul lunii iunie, cand zapada inca acoperea mare parte din saritori, asa ca de data asta cu greu am recunoscut traseul, parandu-mi-se desigur mai tricky. Trecem de doua saritori, a doua dandu-mi oaresice emotii si ajungem la un horn de vreo doi-trei metri, umed, pe care il urc intr-un soi de ramonaj imbogatit cu elemente de inspiratie pur locala, astfel incat reusesc sa trec cu brio de el. Ma uit la Ema, ce parca ar spune (un pic pripit) "hehe, Codrule, ce-ai mai crescut!" :P

De aici, pana la intrarea in Brau nu mai este foarte mult si astfel ajungem intr-o poienita, putin mai jos de fermecatoarea Poiana Inchisa. Pe cand Cioc, relaxat, fotografiaza flori, eu arunc priviri scrutatoare cerului adineaori de un albastru promitator, de care insa acum atarna nori negri si grei, desfiintand orice urma de speranta ca voi scapa de inca un "dus" nedorit pe munte :) Fac o scurta trecere in revista a bagajului din spate, fara ca asta sa schimbe in vreun fel deznodamantul posac-inflexibil al drumetului plecat fara membrane la el. Ei si ce, e vara si mai ales, iata-ma in sfarsit in Brau! Cum ar zice refrenul ala pe care il aud mereu in Carrefour, "It's just another day, nothing in my way..."

Iara dragul de el decurge lin pana la "intersectia" cu Lanturile, presarat din loc in loc cu momai. Intre timp traversam valea pe care m-am avantat cu ceva timp in urma impreuna cu cei din Anotimpul 5 si la vederea ei, simt o caldura moale in picioare si o vaga dorinta de a trece cat mai repede mai departe :D Nu fara a scapa, desigur, de inca o portie de dojana din partea lui Ema, de care huh, scap ieftin, pentru ca apar de niciunde caprele negre ce ne fura ochii, inimile si... cateva cadre nu-prea-reusite (asa ca daca vrei poze, acceseaza google imagini :P).

Ploua deja de-a binelea cand am intrat in partea a doua a Braului, intins dupa Lanturi, bajbaind oaresice timp dupa intrare. Mergem, mergem, iar zeul Thor aflandu-se cred in apogeul carierei sale ii da strasnic cu ploaie peste tot Pamantul, umpland de apa toate valcelele Pietrei Craiului. Insa in dreptul Saritorii Mult Dorite in sfarsit parca s-ar opri si-mi permit luxul de a ma schimba in haine uscate, rugandu-ma fierbinte la Odhin sa-si stapaneasca fiul naravas si sa nu se porneasca din nou. Din fericire, era prin trecere si auzindu-mi miorlaind rugator, ne fereste de o noua atentie torentiala, cu toate ca galustile negricioase nu prea aveau in intentie sa se disperseze.

Dupa Saritoarea Mult Dorita, Braul se pierde usor in pajisti de jnepeni, insa il regasim si ne pregatim pentru inca cel putin doua saritori de care imi amintesc. La una dintre ele ma ambitionez sa o traversez prin alta parte decat Ema, insa ma poticnesc ramanand complet fara prize si suspendata deasupra unor muschi pufosi, ca niste pernite din pamant, in timp ce la spate ma trage greutatea rucsacului. Dupa un moment de panica, imi revin, reusind sa ma intorc si reconfigurez traseul pe unde nu degeaba imi aratase dragul meu prieten Ema. Mai esti tu sigur ca as fi crescut? Zic ca tot copil am ramas, cel putin cand vine vorba de ambitii prostesti :D

Ultima saritoare este ceva mai expusa si foarte lunga, astfel incat la vederea ei nu ai niciun sentiment de bucurie instincta, insa abordata cu precautie, observi ca ai suficiente prize pentru a nu te ingijora inutil.

In continuare trecem pe langa Locul Elis, loc sugestiv pentru campare. Elis, imi spune Cioc, era sotia lui Emilian Cristea. Si imi amintesc ca undeva prin apropiere, Cioc imi mai arata intrarea in micul canion ce se continua cu traseul Anghelide.

Pai daca esti in Crai, stii sigur ca nu ai scapare nici de stanca, dar nici de grohotis, asa ca zburd neintrerupt la vale alunecand printre pietre, coborand destul cat sa ma obisnuiesc cu binele :D

Dar iar urcaaam....

Si tot mergem, admirand frumusetile salbatice ale Braului, ce se desfasoara precum onduleurile netede ale unei rozete gotice, astfel incat ajuns intr-un varf, cuprinzi larg cu privirea desfasurarea buclei ce urmeaza. Cu toate astea, ta-naaa, mintea Codrului este mult prea furata de peisaj si nu mira destul pe nimeni ca am reusit sa ma ratacesc :) O, daa! Ma afund in jnepenis, crezand ca Ema e mult inainte, si-mi ia ceva timp sa ma dezmeticesc cum ca dom'le... traseul se vedea bine de sus, tot inainte... Ma intorc la Cioc cel razand de mine si, din toata patania asta, ma aleg totusi cu cateva julituri de buna purtare, cu care ma prezint mandra a doua zi la petrecerea de ziua mea :D

Trecem pe langa Amfiteatrul Coltilor Gemenelor, o degringolada maiestioasa formata din stanci impunatoare, adunate "la sfat" in Forumul Craiesc si ajungem curand in trecatoarea Termopile. Nu stiu cine a avut inspiratia unui nume atat de sonor, probabil insa ca si el s-a simtit la fel de "erou" ca si mine dupa indeplinirea cu succes a unui traseu din Crai :)

Dupa Termopile se intrevede Valea Podurilor, pe care mi-am propus-o pentru urmatoarea iesire, in care sper sa ma infatisez cu un status fizic mai bun :P Noi deocamdata ne vom cobori pe plaiul Cotofenei inapoi in Plaiul Foii unde, in asteptarea unui fratior student la Brasov si dotat, spre deosebire de sor'sa, cu masina si timp liber, eu cu Cioc incovrigati de foame vom manca si vom bea o Coooola reeeece, fapt avansat de mult de la rangul de obicei la cel de ritual :D

Mama, I'm coming hoooome....

Din Brasov ma urc in rapidul de Capitala si in 'spe ore (ah, frumoasa tara, proaste trenuri!) ajung somnoroasa la Bucuresti. Ma cert cu un taximetrist nesimtit care vrea sa ma usureze bine de banii pe care nu prea-i mai aveam si, un pic nervoasa, pe la 2:30 eram in camera mea. E 22 iulie deja si am 24 ani! Deja.

Cat ma mai invart de colo-colo, bate cineva la usa si dau sa deschid, imaginandu-mi chiar si asa praf de oboseala ca este Miki. Si desigur ca este Miki, dar nu doar Miki, ci si Cristina Mega, Teo si Turku. Si nu doar ei, ci si un panou imens din panza de sac, pe care sunt lipite o multime de fotografii ale iesirilor mele/noastre din fructuosul an 23!

Laaaa Muuuulti AAAAAni, Codruta! But I was so very happy si atat de emotionata, incat am uitat complet de oboseala si am stat de vorba, cuprinsi deja de atmosfera de sarbatoare, pana la 5 dimineata. Printre altele, m-am amuzat teribil "descoperind" ca prietenii mei descususera mare parte din trecut si aveam in fata inca multe alte poze-amintiri pe care, fara initiativa lor, s-ar fi asezat praful lasat de trecerea grabita a timpului. Cu ele mi-am facut inca un panou pe care l-am agatat de-un perete in camera mea de la Nehoiu, de unde va scriu chiar acum:)

Multumesc inca o data tuturor celor care au muncit pentru asta si in special lui Miki, my inner twin! :)