A walk to remember

... Poate ca e mai usor sa uiti. Uneori ma incearca o invidie mocnitoare fata de toate fiintele capabile sa plece si sa uite tropaitul nerabdator al pasilor atunci cand se intorc sa mai priveasca o data; e bine poate, e sanatos sa vezi tot inainte. E, desigur, practic. Iar astazi conteaza sa fie practic, sa fie eficient, sa fie rapid, nu e loc de amintiri, de reflectii, de trairi, de senzatii, desi bieti Ione se mai chinuie sa tina in frau gura cascata prelung a uriasei balene contemporan-pragmatiste. Cu totii stim asta si nu are rost sa insist pe acest teren, de altfel nici nu-mi face placere, dar nici nu ma mai doare, am totusi o varsta si trebuie odata sa ma debarasez de pieile astea de nostalgie post-adolescentina si sa plonjez... fara resentimente, fara idealuri inaltatoare si fara poezie, tocmai in largul societatii. Sa ma confund cu toate celelalte jachete cenusii de care scriam candva, sa ne inghiontim, doar ca sa fim cu un pas mai iute pe autostrazile lui "tot inainte". Iar noptile sa astept cuminte la capatul unui vraf de ceasloave medicale un vant occidental care sa ma duca pe nesimtite si sa ma aseze cu pretul a catorva fire noi de par alb intr-un spital de provincie de unde voi trimite scrisori acasa, cu ai mei ce vor fi mandri pentru fiica lor in sfarsit "realizata". "Om mare", care a muncit, si-a vazut de treaba ei si s-a vazut apoi indestulata si fericita....

Acesta-i planul clasic si nu te poti abate de la el. Sunt anul 6 si ma sperie deja ingrozitor treaba asta. Eu si pe de alta parte acest an 6, la care privesc parca prin luneta si-l vad tot mai aproape de mine, gata sa ma inhate in angoasele lui, fara evadari, fara a te gandi macar la ele. Totul o sa mearga ceas. Elvetian. Ar trebui, pentru toate astea.... trebuie sa-mi spun din ce in ce mai des "La Revedere!", "Gata, s-a terminat!", din ce in ce mai rastit, mai taios, sperand ca voi intelege. Trebuie sa inteleg! Si cu toate astea, m-am bucurat atat de mult sa fiu acasa, in ultima mea vacanta libera, sa fie vara si sa ma cert cu ai mei, sa mananc renglote din gradina lui Fenta (desi parca nu mai au acelasi gust de cand nu ne mai alearga urland la noi, copiii: "Puslamalelor, numai sa furati stiti!"), sa robotesc prin casa si sa ma uit la bunica-mea cum placinteste, sa citesc, sa inot, sa alerg, sa beau bere cu Aspy, sa urc pe Malaia si sa ma minunez intruna de cat de verde este totul! Si sa incerc sa nu-mi pese, sa las viitorului cei al viitorului, astazi imi apartin!

Nu stiu de unde s-a scurs toata revolta asta, cand de fapt vroiam sa va povestesc de o plimbare de neuitat avec papa pe plaiurile noastre mioritice, intr-o zi calda de la inceputul lui august. Tatal meu e padurar, spun asta cu foarte multa mandrie, pentru el si pentru noi. Uneori ma mai ia cu el "la treaba", atunci cand are de mers pe teren, adica la padure si atunci ma minunez de cat de bogat e tatal meu, cu atatea paduri....

Ma trezeste dimineata in stilul tipic si cu toate ca inca mi-e foarte somn si deosebit de lene, tinandu-ma de promisiune ma dau jos din pat, astfel evitand a doua confruntare cu vocea lui nu tocmai delicata, ca o alarma setata pe snooze. Ne bem cafeaua, dupa care ne suim in Dacia desigur verde si reusim sa o pornim mai devreme de ora 2, ca sa ma leg un pic de melodia lui Marius :)) O luam pe sosea vruuuummmm tot inainte, eu cam buimaca inca.

La intrarea in comuna Siriu facem stanga si urcam pe un drum forestier pentru aproximativ 15-16 km, pana la cantonul silvic Stearpa.


Drumul este delicios pentru bicicleta, imi spun gandindu-ma cu dor la Beibi (my bike), pe care abia astept s-o plimb pe aici! Vremea pare senina, dupa atatea zile cu ploaie. Pe drum intalnim bordeie din loc in loc si din cand in cand tarani veniti la muncile pamantului, iar tata ii saluta si discuta cu toti, mai frate, chiar cu toti, ceea ce ma umfla cateodata de nerv. Insa asta-i meseria, zice tata surazator atunci cand ma vede asa pornita:))

La canton, situat la vreo ora in aval de Malaia, ii intalnim pe colegii lui, Barsan si Fanica, iar cei trei se aseaza la o poveste, hai doua-trei, ziua-i inca lunga si e timp destul si pentru munca :) Intre timp, vine si Cornel, ciobanas cu tri suti da oi si daca tot e atmosfera high, atunci hai sa bem si-un paharel! Eu ma invart de colo-colo, fac poze si deja planuiesc cum sa-mi aduc prietenii in acest coltisor de rai, in timp ce ei parlamenteaza din ce in ce mai cu fervoare despre una, dar mai ales despre alta.







Pe la orele lui 10:00, cei patru crai si-o mandrulita se pornesc spre Tabla Butii, trecand vai, poieni si tot mai departe adancindu-se in inima codrului...

Codrule, stapanule,
Codrule, batranule!
Misca-ti tu poienile
Si-ti ridica genele,
De priveste pana-n zare:
Nu s-arata sir de care,
Sir de care ferecate,
Scartaind impiedicate,
De-angarale-mpovarate,
De neferi inconjurate?...

Din padure iesim tocmai pe domeniul vrednicului boier fara b, pe nume el Cornel :) Si cum drumu-i lung si-am obosit, ne oprim la el in batatura, pentru o masa copioasa la o tuica buzoianca :)

Urci tot mai greu. Si-ncet incet,
Cum lasi in rariste fantana
Unde din umbra, din bunget,
Coboara si se scalda zana,
Deasupra negrului bradet,
Pe un picior de plai e stana.

Razbate-n aer duh de flori
Salbatice, miros de oaie;
Pe culme se framanta nori,
Rasuna clopote de-acioaie
Si vuiete de urlatori
Si de navalnice suvoaie.

Pe langa clasica mamaliguta rastoarsa de mesterul Cornel, ma infrupt cu lacomie din ciupercile anume facute pe plita, pe care am presarat bucati de telemea. Oamenii mei dragi se intind din nou cu pofta la vorba, sa mai zica cineva ca barbatii nu stau la taclale pana ii uita Dumnezeu:)) Dar de data asta, pe la 13:00 ne luam ramas-bun de la tovarasul Cornel si, in formula restransa - eu, tata, Fanica - ne reluam drumul spre Tabla Butii.

Nici nu iesim bine pe poarta, ca deja ne strecuram in padure si urcam bine, pana intalnim... Drumul Nemtilor!

Te uiti de sus infiorat
Cum repezisul se pravale
Afund in condru-ntunecat,
Si ce departe-i satu-n vale,
Si-n fata muntele-naltat
Asemeni unei matahale.

Drumul nemtilor... ei, nu ne-o duce el pana in Germania, dar cel putin ne putem mandri ca-i un drum tare strasnic, larg si lung, care duce pana la destinatie. Fanica imi povesteste cu oarecare autoritate ca drumul exista inca din primul razboi mondial si, dupa cum ii spune numele, a fost facut de nemtii aflati in trecere spre Muntenia. Atunci ii povestesc si eu de Drumul Grainicerilor din Piatra Craiului si-mi zic ca totusi ar cam trebui sa-mi revizuiesc bruma de istorie pe care candva cred c-o stiam :P

Curand se innoreaza si-un vant se joaca-n parul tau...

Pe aripile vantului, tata surade in locul lui Clark Gable

...Si desigur, se pune pe ploaie, insa de data asta ma metamorfozez intr-un puisor zic eu dragalas, sub pelerina galben-penelista gasita pe acasa. Ta-naaa, ti-am facut-o, poti sa ploi cat doresti acum!

La Tabla Butii ajunsi, ne aflam desigur la sediul unei alte stani, unde tata impreuna cu alti padurari tocmesc tot felul de acte, marcari, questii, not my cup of tea, asa ca profit de ploaia retinuta si ma duc sa culeg afine :)

Ne intoarcem pe acelasi drum al nemtilor, dar mai bogati cu o zi frumoasa, cu un plaman mai aerisit si cu un rucsac plin de branza. Ca doar vorba 'ceea, nu-i pe bani :D

Tata si Fanica in poiana Condrei

Aceeasi doi crai ai padurii, in apropiere de canton, la intoarcere

Si-ti pari mai mare decat esti
Pe singuratica naltime.
Cu muntii parca insuti cresti.
Si totusi simti a ta micime
Cand vezi cum urca-n slavi ceresti
Cetatea stancelor sublime.