Da daaaaaa, Piatra Craiului! :D

Important! Fotografiile apartin cazuisticii personale a urmatorilor: Alice, Costin, Maria.

... Cu un delay considerabil, sa tot fie vorba de o luna, am gasit un dram de ragaz ca sa va povestesc de o iesire ce poarta cu sine eticheta de "nu-ma-uita"! Si chiar daca nu ma simt inspirata scriitoriceste de fel, m-am inarmat totusi cu un ceai din plantute proaspat-achizitionate, yummy :), am pornit si ceva muzica pe fundal (acelasi neobosit Flunk pe care il tot ascult de o saptamana incoace) si gata, inspir-expir, ma pun pe treaba! Am uitat ceva, da daaa.... lumea e la mare, iar Codru e deosebit de ofticata.

Mereu ma apuc de scris noaptea, probabil pentru ca atunci se aduna toti demonii mei acasa sau... poate ca aflandu-ma seara de seara de seara in perimetrul protector al casutei mele, ma las cu incredere in voia reflectiei, visarii... si atunci daram si reconstruiesc trecut, viitor, prezent ca pe niste acte ale unei piese de teatru in care imi doresc sa joc doar optional, cu detasarea omului intotdeauna pregatit sa-si faca bagajele, sa uite si sa plece. Plecarea nu mai este astfel o simpla plecare, unii mai nestiutori o numesc "fuga" sau "lipsa asumarii responsabilitatii", dar noi... noi am numit-o Viata, Spirit, poate suna usor pretentios, insa pentru mine este "o Cale de Iesire", cea mai reverberanta dintre toate, un fel de apostazie personala fata de regulile si normele obisnuite, o razvratire fata de tot ceea ce este caustic, static, comun si liniar. De aceea, nu ma simt si nici nu sunt nici calator, nici aventurier, sunt doar omul care "pana acum a trudit intr-un tunel fara capat, scormonind maruntaiele pamantului in cautare de lumina si apa" (Henry Miller). Lumina si apa...

Dar era vineri dupa-amiaza, cald.... asteptam pe la Piata Victoriei masina blocata in trafic a lui Costin, ce avea sa ne duca din nou la munte... in Piatra Craiului. Imi era atat de dor de crestele lui semete, de vaile surprinzatoare cu micile sau marile lor secrete, pe care trebuie sa le descoperi pentru a-ti iesi "combinatia" si a te bucura de o tura reusita. Imi era dor sa-mi simt piciorul bine infipt in stanca, privirile risipite prin imprejurimi in timp ce tot mai insistent parca aud sunetul timid ascuns in miezul pietrelor, cel ce-mi spune de fiecare data ca aici imi este bine, aici sunt acasa :)

Am pornit la drum trei pupeze (eu, Mariuk si Alice) impreuna cu Costin, nou in grup, dar caruia nu i-a luat prea mult sa-si dea seama ca ceva e necurat la mijloc, ceva ce o sa-i starneasca aprige dureri de cap si cascade de ras, or daca nu se poate impotrivi (suntem trei, totusi), atunci stie el ca cel mai bine ar fi sa se dea dupa noi! Astfel, l-am lamurit pentru vesnicie care e treaba cu fenomenul chipi-chipi, cel mai traznit el ritmo care exista, una grande locura ce face ca zambetele sa explodeze si bucuria sa danseze cu usurinta unor batai din aripi.

... Urmand culoarul Rucar-Bran, intram pe drumul local ce trece prin satele Moeciu de Jos si Magura si mergem inca 14 km pana la Casa Folea, foarte incantati de peisajele din jurul nostru, cu dealuri inalte si intinse, colorate intr-un verde proaspat ce parca n-a apucat sa se usuce pe panza unui pictor anonim. Parcam masina si suntem intampinati prieteneste de... cel mai bun prieten al omului:

Casa Folea este intr-adevar un loc extrem de prietenos, la care mi-am promis ca voi mai ajunge! Nu stiu de ce, dar am avut sentimentul ca l-am cautat de mult si, ta-naaa, iata-ma in sfarsit aici. E vorba de mai mult decat odihna si tacere, e.... ca o liniste muzicala ce te vrajeste de la inceput si de care te poti elibera doar prin vesnica promisiune ca ai sa te intorci.


Ne-am echipat si, pana sa ne luam zborul spre refugiul Grind, ne dezmortim vesel articulatiile intr-o serie de poze foarte Anotimpul 5 :D




Scurtam drumul forestier printr-o poteca indicata de un nene, ce da in final in marcajul cruce rosie, pe care il urmam prin Valea Martoiului, pana la locul numit "La Table". Desigur, la un moment dat, iesind dintr-o poiana larga reusim sa-l pierdem, ne-a trebuit mult talent pentru asta, as zice :)).




De la La Table urmam dunga rosie ce o ia prin padure si ajungem in 20 minute deja intunecate la refugiul Grind, unde suntem intampinati cu mult tam-tam de nasul Georgelu, Yuck si Claudia, veniti inaintea noastra, cu scopul de a-si servi portia ravnita de adrenalina coborand in marele aven din hornuri. Mancam bine, ca la munte, radem ca tampitii.... unii mai bine ca altii :))



Potrivesc ceasul pentru a doua zi la ora 6 si ceva, dar desigur ca odata cu dimineata, nu misca unul un deget pana pe la 7. Ma dezmortesc cu un cascat prelung, iar cand Georgica-far' de frica deschide usa de la refugiu, suntem invadati de-un soare ce pesemne isi bause cafeaua muuuult mai devreme decat noi. Nu-i nimic, recuperam bine timpul si iata ca pe la 8 ne lansam deja in traseu, bucurosi ca avem la dispozitie o zi intreaga! Si chiar mai bine, dupa cum o sa vedeti :D


Pornim spre varful La Om, urcus pe care candva eu l-am numit impropriu Drumul Sarii, e de fapt un fel de Dealu Vietii, urci si parca nu se mai termina. Impreuna cu Costin, mai nou sau mai vechi amandoi pasionati de escalada si alpinism, aruncam cate un ochi scrupulos in susul mai multor pereti stancosi, dand "grade" cu aviz de pseudo-cunoscatori :)) Hehe, las' ca ne facem noi mari si sa vezi atunci arta pe stanca ce-o sa fie pe capul nostru;)

Dar iata o poza de pe vremea cand Costin inca se mai bucura de doua bete de trekking, trebuie sa-i fie tare draga... zic si eu!


Drumul e presarat cu aglicei rasariti firav printre firele de iarba si cum mi's foarte pasionata de ierburi aromate, ceaiuri si infuzii cat mai cu dichis, ma pun pe treaba si-mi strang un buchetel de mai mare dragul!


Alice nu se dezminte si desigur ramane mereu in urma, ca mai toti fotografii atrasi de tot ce se vede, dar mai ales de ceea ce nu se vede, insa se simte in spatele evidentelor...


Intr-o ora, chiar si cu intarzierile artistice ale lui Alice, iesim iata-ne in creasta, la varful Piscul Baciului (La Om), unde mai "pierdem" o bucat' de vreme imortalizandu-ne cat mai suie ati vazut sau n-ati vazut inca. Watch this!







Let's come together right now, oh yeee.... in sweet harmony:


Desi buchetul meu de aglicei n-a ajuns vreodata acasa, ma bucur ca a servit totusi pentru o cauza nobila, pe cand la Mariuca noastra s-a instalat subit cheful de maritis si primul Crai ce i-a cazut la picioare s-a dovedit a fi .... o fata! Dar era deja prea tarziu, juramintele au fost depuse... iar acum datorita mie, hihi, o sa afle o lume intreaga :)


Ca orice nunta , trebuie sa fie insotita de un ospat, si cum foamea se instalase deja cu norma intreaga peste stomacelele noastre, am luat-o rapid la pas spre refugiul Grind II ! Beutura am servit-o abia la noapte, vazuti intregi inapoi acasa, jos la Grind I. Dar pana atunci, dragii Mosului, cale lunga este, cale lunga... de poveste :)




Dupa mirificul ospat, la care din nou e important sa semnalez numai prezenta unui borcan de zacusca ce mi-a facut mari probleme mai tarziu (morala! zacusca in borcan n-are ce cauta pe munte!) o pornim tot inainte pe creasta sudica, tinta fiind coborarea in poiana Padinei Inchise, pe unde... iarasi, o sa vedem.


Drumul pe creasta este deseori intampinat de ceata, care din fericire tot coboara si tot urca, iar noi topaim incantati din nor in nor, din stanca in stanca, fara nicio greutate, liberi si nebuni copii ai muntelui, cu pieptul plin de vise!





La vreo doua ore distanta de refugiul la Om, vad in jos Poiana Inchisa si incep sa ma gandesc ca am putea lesne cobori pe Padina Lancii, mai deosebite fiind doua hornuri si cam tot atatea saritori, amenajate cu lant. Insa ochiul meu critic priveste valea ce se intinde dinjos de varful bocancului, fara a parea "mare lucru", chiar mai usoara decat Lancile si-atunci iau proasta decizie de a cobori orbeste, estimand ca in nici 3 ore nu ne prinde nici ploaia si suntem la capatul ei. Well, din nou morala zice ca you can try this at home, but never try this again on the mountains, mai ales daca nu ai la tine echipamentul necesar! Or n-aveam, nici pe departe...


Inceputul este desigur minunat si usor; facem iarasi o multime de poze, nu ca mi-ar displacea :P, si totusi asa imi ardeau talpile incat vroiam sa ne miscam mai repede si sa avem timp pentru a urca de la Zaplaz lanturile inapoi la La Om. Ma gandeam cu incantare cat de tare o sa le surprinda traseul de lanturi pe Alice si pe Mariuc, incat coborarea in care tocmai ne angajasem era o treaba doar de timp.







... Si vine primul horn, de fapt un fel de fisura ceva mai "cracanata" :P, zic nu-i nimic, se mai intampla si din astea :D O abordam cu mult tupeu si curaj, desigur si foarte mandri. Intre timp eu imi scap rucsacul cu toate cele (inclusiv borcanul cu zacusca!) in hau si nici nu-mi fac probleme ca nu l-as mai recupera... un picut mai jos. Da daaaa!

Lucrurile cand incep sa se complice, se complica din toate directiile, asa ca the stormclouds have gathered their might (un vers semnat Empyrium, una dintre cele mai iubite formatii ale "primei" mele adolescente :P) si curand... it's raining men! Alleiujah... Dar tot atunci ne aflam oarecum ocrotiti intr-un soi de bivuac stancos si asteptam sa treaca ploaia, doar n-o fi sa coboram pe piatra uda... Mai molfaim o ciucalata, ne incurajam, s-ar putea sa mai apara cate-o saritoare sau trecere mai dificila, insa... suntem curajosi... zicem...

Ploaia a continuat inca mult timp, de fapt vremea s-a stabilizat abia cand tot pericolul a trecut, pentru ca, asa cum era de fapt de asteptat, coborarea n-a fost deloc usoara. Am intampinat multe saritori si tot felul de situatii-limita; la un moment dat, ca intr-un cantec mult prea chinuit cate o coarda a mai cedat si nervii se imprastiau liber, ne-a fost teama si cu toate astea am reusit! Ajunsi la limba de zapada, imi recuperez si eu faramitzele de rucsac, ce mai conteaza... bine ca l-am gasit! :) Mai tarziu, Costin isi scapa mandrete de bat telescopic intr-o vagauna de unde nici cele mai bune intentii nu l-ar fi putut recupera. Insa vorba 'ceea, e doar un bat..

Valea pozata de jos (mai tarziu am aflat ca ar fi valcelul secundar al Padinei Lancii):


Aflati in siguranta, ora 19:00, dupa 6 ore de free-climbing, ne imbratisam si cantam Chipi-Chipi cu glas stins, insa mai fericit ca niciodata! Suntem uzi, obositi, cu un soi de tremuratura ramasa de-a lungul musculaturii, dar suntem cu totii bine.. si asta e de fapt important!

Mergem tot inainte, planul este sa ramanem peste noapte la prietenul nostru, nea Gogu, la cabana Valea lui Ivan. Insa tot vorbind cu Georgelu, chibzuim ca ar fi ok sa ne intoarcem inca din noaptea ce avea sa vina. Asa ca remotivati de lungimea traseului pe care il aveam de facut, ajungem si trecem repede de Marele Grohotis, impunatorul Cerdac al Stanciului si tot inainte pe triunghi albastru, iesim din nou in creasta, la Saua Funduri.




De aici coboram din nou in vale, pentru a evita traseul de creasta ce ne-ar fi putut ridica probleme din cauza oboselii pregnante. Keeping the close touch de veteranul Georgel, ce ne trimite indicatii "de la baza", continuam drumul de triunghi albastru, unit cu cerc rosu ce coboara impreuna prin padure pana in Poiana Lespezi, acolo unde la lumina frontalei am "zarit" fosta cabana de vanatoare, cea parasita. Cu putina dificultate reusim sa gasim dunga albastra ce vine dinspre Brustulet si duce pana la Grind, moment in care izbucnim din nou bucurosi, chiuind si imbratisandu-ne! Sa tot fi fost ora 22:30, mai era putin pana acasa, unde era mancare, cald si-atat de bine!

In Poiana Grind suntem intampinati fara prea mult drag de cainii mari, ciobanesti, de care ne scapa doi apostoli ai oieritului, sanatosi sa fie ei! Mi s-a facut foarte teama si cu toate astea inca ma amuz cand imi amintesc de Mariuca-cea-cugetand ca poate daca ar mangaia unul dintre ei, s-ar linisti si n-ar mai latra asa dracos :)) Noroc ca n-a fost cazul :P

Si tot scurtand povestea [caci iata e deja ora 03:30], pe la 00:00, eram.... da daaaa, safe inapoi la refugiu, unde este Absolut ok. Cu suc din fructe de padure, mai pentru fete ;) Baietii ne-au pregatit un foc strasnic si, cu ultimele puteri, ne schimbam de hainele ce aproape ca devenisera una cu noi, mancam carnati fripti... si cu oarecare melancolie solemna :P, reusesc sa adorm bustean.

A treia zi... ne trezim usor bezmetici pe la 8, mancam si ne strangem cu lene profunda tot catabalacul. Spunem "La Revedere!" refugiului si-l parasim intr-o curatenie desavarsita ;)


Ajungem in mers leganat inapoi la Casa Folea, unde ne asteapta masinile. Ma bucur cum rar mi-a fost dat de aceasta zi, e ceva mai mult decat o noua zi vie si nelinistita :P, este ca si cum toate simturile te strabat o data si vezi cu toata sinceritatea conditia ta de om, care oricat s-ar intrece cu zeii, ramane un simplu om, ca si ceilalti.


Mergem in Cheile Rasnoavei, cu gand de catarat, in realitate s-a intamplat asa cum gura aurita a lui Costin a prevazut, adica baietii s-au jucat nitel cu buclele, iar fetele i-au incurajat spagand seminte. Si ce? :))




Cel putin imi puteti admira hamul in care sade nu prea tihnit, pe un traseu de 7 +, Georgelu-the-Great:


Ploaia ne incurca din nou planurile, asa ca hotaram intoarcerea degraba in capitala... si cu toate astea ne mai scoatem de un popas la Sinaia, intr-un restaurant coquet, unde am servit cafea la o ciorba Becks, zis-a George.


Alice cu Elice:


Mariuca, zisa si Copilitza Far' de Minte:


... Si de aici bum-bum pana la Bucuresti, cu un Costin-sofer confuz... caci coechipierele sale ba dorm, ba canta (si stiti voi ce!), ba barfesc (un pic, asa)... ce-o fi si cu ele, Dumnezeu stie!... Cel putin au tacut toate si chiar pareau duse pe ganduri cand la radio canta....

Why does it always rain on me,
is it because I lied when I was seventeen...

Si incalecai pe-o sa, va spusei povestea asa, printre file de medicina, emotii, stress, but I'm happy, I'm feeling glad... Urmatorul weekend l-am petrecut in Retezat, sper sa va povestesc (succint) si despre acesta. Pe curand! :)