Era noiembrie, intr-o vineri seara, pe-un peron al Garii de Nord, când povestea spune ca…
sase voinici, impreuna Anotimpul 5, care mai mare, care mai mic, altfel spus: Roxana, Andra, Bogdan, Luin, Cosmina si io ne intalnim, facem cunostinta si stabilim cu chibzuinta ultimele detalii ale imbarcarii pe acceleratul de noapte ce ne va duce aproape de Vatra Dornei. Urcam in tren si ocupam un compartiment numai pentru noi, pentru ca meritam! :)
Curand, noaptea se asterne cu drepturi depline peste discutii, glumite si povestioare si atunci, cautand anevoie o pozitie cat mai echilibrata pentru toate segmentele corpului, incercam sa “furam” crampeie de somn. Fiecare se gandeste ca il asteapta o zi lunga de mers pe munte, desi intre timp s-a anuntat ca n-ar fi vorba de o tura chiar de 12 ore. Insa nu mai e nici atat de usor sa-ti scoti din minte asemenea viziuni temporo-dilatative, dupa ce te-ai straduit un timp sa te obisnuiesti cu gandul :P
Spre 3:00 dimineata, din Bacau ni se alatura nimeni altul decat Nihaitza, cu care am mai urcat si in Hasmasu Mare. Il iertam pentru ca nu vine singur, ci cu gerul dupa el. Si chiar ii uitam orice vina, de-acum sau mai veche, reala sau ireala, dupa ce scoate bunatate de placintutze cu mere de la mama de acasa, cum stiu eu ca numai moldovencele stiu a face :) Desigur, nu mira pe nimeni ca ramane curand fara nici una!
Ajungem spre crapat de ziua in mica gara Mestecanis, invaluita in ceata adormitoare a primelor ore, atunci cand doar frigul, cuprinzandu-ti energic mainile si fata, sopteste taios ca esti treaz si cu siguranta nu visezi totul linistit din caldura patului tau lasat acasa. Astfel ne echipam cum se cuvine si, inainte de a porni la drum, servim frugal micul dejun, ceea ce nu-l lasa tocmai indiferent pe boschetarul neaos, dar nici pe comunitarul inocent din imagine, prezentze fara de care ti-ai fi pus problema daca intr-adevar te afli intr-o gara romaneasca . Din pacate, Cutu nu a binevoit sa ne urmeze, precum legendarul Gheorghita din Hasmasu Mare.
Un nene simpatic si binevoitor ne indica directia in care trebuie sa o luam si chiar mergem impreuna o parte din drum. Ramasi singuri, cu indicatii vagi de “tot la dreapta”, urmam calea unor potecutze rasfirate; tot urcand, treptat se lumineaza, iar imprejurimile devin din ce in ce mai largi sub privirile noastre avide pentru frumos. Pasind pe iarba umeda, simtim o bucurie inexprimabila a intregii fiinte, ca o primavara brusca si a simturilor. “Primavara” lui Bogdanel trebuie sa fi fost chiar mai intensa, de vreme ce tot apare si dispare din grup, imprevizibil ca un spiridus al padurii.
Ajungem la schitul Mestecanis, primul punct de pe traseu, unde ne oprim putin si participam la o parte din slujba, dupa care gasim in sfarsit marcajul dunga rosie, pe care il vom tine pana seara. Inaintand pe drumul forestier, nu mica ne este mirarea sa intalnim un al doilea schit, pe care de asemenea il vizitam. Intrebarea ar fi care este cel de care se vorbea in descrierea traseului... Eh, pan’ la urma, mai bine doua decat niciunul.
Trecem sprinteni de paduri si poienite, cu voie buna si cantec dupa noi (pentru playlist, accesati cu incredere Luin). Facem o oprire pentru masa, moment in care scoatem fiecare bunataturi, Nihaitza avand grija ca fetele sa fie bine hranite si in forma (multzamim!). Roxana ii face lui Balanel o minunata bratara din recolta de
Toate bune si frumoase, mergem in continuare, iar din loc in loc intalnim urme crenelate de talpa de urs (tsss… pfoa… nu-i nimic, ca-s vechi) si ajungem in Poiana Ciungilor, care se intinde cat vezi cu ochii, pana hat, departe. O privim mangaiata de razele blande ale soarelui desprins parca dintr-o poveste de septembrie tarziu si ne simtim minunat, incercand sa luam cat mai mult cu noi din intinderile acestea patriarhale, cu tacerea lor adanca, intrerupta doar de bataile propriilor noastre inimi.
Urmeaza un urcus mai serios pana pe varful Giumalau (1857 m), strajuit de un monument, unde ne luam o bine-meritata jumatate de ora de pauza. Asa ca admiram peisajul, facem poze, mancam ciocolata, dar bem si tot sucul lui Nihaitza. Vantul fluiera pe la urechile copiilor sai, iar noi ne ghemuim unii pe langa altii, incercand sa facem cumva timpul sa treaca mai incet. Se vede insa cabana la care trebuie sa ajungem si, credeti-ma, nu pare sa fie prea aproape!
De aici, traseul cuprinde o buna bucata numai de coborat (ce bine le-a gandit natura pe toate!), asa ca rezisti cu greu sa nu o iei la fuga, asaltat fiind de forte noi, nebanuite. Noi, fetele, devenim bineinteles din ce in ce mai motivate si preluam conducerea :D, in timp ce baietii isi reiau si mai increzatori repertoriul folk-ist. Suntem si harnicuti, adunand gunoaiele intalnite in drum.
Se insereaza din nou si, cu gestul ultimului soldat grec de la Salamina, ajungem la cabana/hotel/motel Rarau, unde in sala mare de la intrare lumea “buna” pare sa petreaca un majorat.
Ne cazam si curand rasar marile dileme existentiale :D (mancam?/nuu, ne spalam intai/ las bocancii asa?/hai mai bine sa mancam/nuu, sa ne spalam inainte). La masa, visul unei intregi zile din viata lui Bogdanel se implineste ca prin minune - “da, avem pizza”, “uraaa!”. Cu proxima ocazie, am sa-l intreb ce rugaciuni a inaltat el jos, la schit. Eu imi iau branza cu mamaliga, pe care curand o transformam amuzati intr-o veritabila opera de arta. O puteti admira si voi aici:
Dupa masa, nimic nu poate fi mai bun decat un masaj, ceea ce nu ii lasa indiferenti pe cei mai multi, iar eu cu Nihaitza ne pornim din te-miri-ce sa ne batem cu pernele, doborand cu gratie si maiestrie forta lui supra-herculiana. Bine, mi-am luat-o.. trecem peste :P
Dimineata, ne trezim la 6; dupa ce ne refacem rucsacii coboram in sala de mese, dezolata dupa petrecere, iar cabanierul binevoitor ne face ceai si cafea. Plecam din nou la drum si curand iesim intr-o poiana larga, de unde se vede rasaritul de soare, ce are un farmec aparte in muntii mici, armonizandu-se tihnit cu intinderile line ale culmilor muntoase.
Intram pe marcajul cruce galbena, pe care nu ne ia insa mult sa il pierdem, nici acum nu inteleg cum:D Coboram prin padure si iesim intr-o poiana, chiar pe batatura unei stane si pentru ca e mare zi de vot prezidential, ciobanii se pregatesc si ei sa-si indeplineasca datoria.
Luin are o idee inspirata de a vizita Manastirea Voronet, asa ca din Campulung Moldovenesc luam autobuzul pana la Gura Humorului, unde coboram si mergem 3-4 km pana in “cartierul” Voronet.
Ne adunam si facem un pic de ordine in ganduri, dupa care acelasi Luin considera ca suntem bine pregatiti pentru a afla o veste noua si buna, cum ca drumul de intoarcere nu este mai lung decat cel pe care am venit, in consecinta, fiind fix acelasi :D De bucurie, ne punem cu capul in pamant, sau.. la apa.
Inapoi in Gura Humorului, ne exercitam dibacia la stampilat, apoi ne luam cu usoara tristete ramas bun de la badita Nihaitza, ce se intoarce singurel la Piatra Neamt. Ceilalti, asteptand autobuz, suntem din nou fericiti de un sofer ce ne inghesuie in masina lui si ne duce, somnorosi, pana la Suceava, de unde ne imbarcam curand in cursa pentru Bucuresti.
Pe drum, ne amuzam jucand “Cine sunt?” cu biletele de tren, sabotati de nas de cateva ori, apoi povestim iarasi si iarasi, sau o provocam pe Andra sa rada cu rasul ei dulce si cristalin. Capitala ne surprinde din nou ademeniti de somn, insa cu bucuria intregului munte adusa in sufletele noastre:)
“Through vast valleys I wander
To the highest peaks
On pathways through a wild forgotten landscape.”
foto: Bogdan, Luin
text: Codruta, Luin.
PS: Avem si filmuletul aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu